SCURTĂ ISTORIE A PREZENŢEI MARINEI  LA MANGALIA

Notă: Pasajele prezentate cât şi o parte din fotografiile prezentate mai jos sunt extrase din lucrarea ,, Mangalia în paginile vremii”avându-i ca autori pe Aurelia Lăpuşan şi Ştefan Lăpuşan

Partea II-a

Mangalia -prima şi cea mai mare garnizoana militară din Dobrogea

Dupa al doilea război mondial, portul Mangalia a fost mult timp deschis doar pentru ambarcaţiunile pescareşti şi, din 1948, pentru cele 17 dragoare sovietice. Abia din 1949 încep lucrările de amenajare a viitorului port militar în lacul Mangalia, lucrari ce se continuă până în anul 1953. Se sapa şi se  draghează avanportul mic, iar în 1952 se taie canalul ce face legătura dintre lacul Mangalia şi mare.

Sub semnatura lui Iosif Chişinevschi, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, este emisă Hotarârea nr. 3854, din 13 noiembrie 1953, prin care se interzicea circulaţia pe porţiunea şoselei naţionale care ducea spre comuna 2 Mai. Pe distanţa dintre aceasta localitate şi Vama Veche, circulaţia se putea face doar pe drumul paralel cu şoseaua naţională.

Zona interzisă era destinată operaţiunilor militare.

Persoanelor care nu aveau domiciliul în localitatea Mangalia le este interzis a intra în oraş fără aprobarea Comandamentului Militar al Garnizoanei. Oraşul capătă un caracter închis, cu un regim administrativ sever, de tip militar. Turismul estival se va relua abia în anii, 60, odată cu sistematizarea oraşului.

Ministerul Comunicaţiilor decisese că, la Mangalia, Căpitania să se transforme în Oficiul de port. În acelaşi timp, spaţiul deţinut trebuia împărţit cu Postul de miliţie PCA Mangalia.

În 1951 Oficiul portului Mangalia era reprezentat de Constantin Chicioroaga, singurul funcţionar al instituţiei. Acesta informa Direcţia Regionala Navală Civilă Constanţa: “Situaţia actuală a portului Mangalia, la care se lucrează cu însufleţire pentru a fi dat serviciului de adevărat port în prezent are o activitate destul de redusă. În port se lucreaza la cele doua diguri-ziua şi noaptea, în canalul ce va lega lacul Mangalia cu marea lucrează draga electrică NZ nr.12 şi încă o draga electrică aflată în curs de montare”.

În acest an acostaseră în portul Mangalia 55 ambarcaţiuni pescăreşti, cu 7 mai mult decât în anul precedent. Doar şase ambarcari şi debarcari de marinari, iată un bilanţ modest al activităţii anuale a Oficiului Mangalia.

Funcţiona în zonă un detaşament de lucru numit “Lacu”, având sarcini precise de supraveghere şi control.

O dată cu celelalte lucrari de amenajare a portului s-a construit şi podul mobil peste lacul Mangalia. Pe malul lacului Mangalia exista încă din 1920 o bază de tratament cu bpi sulfuroase şi un ponton de acostare pentru nave. “O parte din spaţiile bazei de tratament a devenit reşedinta Divizionului 319 Vedete Torpiloare. În componenţa lui se aflau 6 vedete torpiloare cu redan.

Comandantul divizionului era cpt. rg. III Alexandru Melicescu, iar şeful de stat major, locotenentul major Petre Anghel.

În anul 1954 a început construcţia calei pentru vedetele torpiloare şi a cheului cu trei moluri. Divizionul 319, comandat de cpt. rg. III Telgescu, a mai primit un escortor şi două submarine: “Rechinul”, comandat de cpt. rg. Toader, şi “Delfinul”, comandat de cpt. rg. Radu Nicolae. Cladirile în care a funcţionat Comandamentul Marinei Militare din Mangalia au fast construite între anii 1952-1955.

La 24 decembrie 1955 s-a înfiinţat Divizionul 1061 Vânătoare de submarine, transformat ulterior în Divizionul 50 VSM. Primul comandant al acestui divizion, ce avea în componenţă vânătoarele de submarine 1, 2 şi 3, a fost căpitanul de rangul III Dumitru Gabrian.

În anul 1957, comanda Divizionului 319 Vedete Torpiloare şi Submarine a fost mutată în actualul local al Şcolii de Aplicaţie a Forţelor Navale, la comanda aflându-se cpt. rg. Ilie Ştefan şi şef de stat major, cpt. rg. Radu Nicolae.

Prin Ordinul Marelui Stat Major nr. CL 0014 din 26 ianuarie 1959, Divizionul 596 Dragaj, care era dislocat în Constanţa, se transformă în Divizionul146 Dragoare de Bază şi se redislocă în portul militar Mangalia.

În 1959 ia fiinţă Baza 42 Maritima Mangalia, comandată de cpt. rg. I Gheorghe Popa, şeful de stat major cpt. rg. III Sebastian Ulmeanu şi secretarul Consiliului politic, căpitan de rangul III Dumitru Dumitru.

În anul 1960, Baza 42 Maritimă se transformă în Portul Militar 12 Mangalia, la comanda aflându-se căpitanul de rangul I Miron. Această unitate avea misiunea de aprovizionare tehnico-materială a următoarelor unităţi de marină din Portul Militar Mangalia: Divizionul146 Dragoare de Bază, Divizionul 19 Dragoare de Radă, Divizionul 50 Vânătoare de submarine, Divizionul 93 Vedete Torpiloare şi submarine, Regimentul 110 Transmisiuni şi Radiotehnic, Compania 242 Transmisiuni, Popota Bazei Maritime, Depozitul CL şi Detaşamentul 147 Salvare-Avarii.

În conformitate cu directiva Ministerului Forţelor Armate ale Republicii Populare Romane, la 1 ianuarie1962, Comandamentul Marinei Militare şi formaţiunile anexe au fost dislocate în Garnizoana Mangalia, care a devenit astfel cea mai mare garnizoană militară din Dobrogea. La comanda Marinei Militare se aflau: contraamiral Gheorghe Sandu, şeful de stat major, contraamiral Victor Bogdan, locţiitorul tehnic, contraamiral Grigore Marteş şi locţiitorul politic, cpt. rg. I Vasile Pricop.

În Mangalia funcţionau în această perioadă: Divizionul 146 Dragoare de Bază, comandant cpt. rg. III Marin Mungiu, Divizionul 50 Vânătoare de submarine, cpt. rg. II Gabrian D., Divizionul19 Dragoare de Radă, cpt. rg. III A. Hârjan, Divizionu l93 Vedete Torpiloare, cpt. rg. III Nicolae Pitea, Detaşamentul147 Salvare avarii, cpt. rg. III Păsarin, Batalionul 110  Transmisiuni, cpt. rg. II Marcu Nicolae, Batalionul 105 Radiotehnic, cpt. rg. III Pipoş Nicolae, Corpul 12 Şcoala echipaje, lt. col. Drăghia Petre, Compania 207 Geniu Marină, lt. major Andrieş Ion, Compania 292 Protecţie antichimică, cpt.Oprişan Nicolae, Batalionul 310 Întreţinere portuară, cpt. rg. II Nicolae Constantin, Baza 349 Autotransport, lt. col. Rusu Vasile, Depozitul 305 Carburanţi-lubrifianţi, Compania 246 Pază, cpt. Şiuluc Constantin.

Trebuie precizat că începand cu 1 noiembrie 1950, denumirea gradelor în Marina Militară se modifică, astfel: din comandor în căpitan de rangul I, din căpitan comandor în căpitan rangul II, din locotenent comandor în căpitan rangul III, din căpitan în căpitan locotenent.

La vechile denumiri se va reveni abia începând cu 1995. Din 1960 până în 1963 cadrele militare nu aveau drept la ţinută civilă şi nu deţineau buletine de identitate”.

Viceamiralul (r) Petru Anghel rememorează, la rândul său, începuturile marinei militare la Mangalia: ,,Am debarcat de pe nava şcoală “Mircea” în primavara anului 1949, pentru o scurtă vizită de documentare, prilej pentru a consemna câteva aspecte de ordin militar, bineînţeles strict secrete la acea vreme. Zona se înscria în rândul localităţilor cu importanţă militară, atât în domeniul strategic cât şi operativ, datorită posibilităţilor oferite deopotrivă pentru marina militară, cât şi pentru trupele de uscat.

Pentru marina militară, oraşul Mangalia oferea condiţii optime de dezvoltare economica şi culturală doar dacă s-ar fi efectuat o modificare a mediului şi a zonei acvatice a lacului, cât şi prin dirijarea resurselor izvoarelor termale. Toate acestea se datorau faptului că la acea vreme portul Mangalia nu era accesibil decât navelor pescăreşti -şi acelea de mic tonaj -dar şi ambarcaţiunilor de agrement. În acelaşi timp, infrastructura era cea veche, datând din perioada interbelică, iar puţinele clădiri destinate turismului asigurau condiţiile necesare doar pentru perioada de vară.

Deşi digul genovez mai reflecta parte din vechiul Callatis, micuţul port pescăresc se afla în continuare în pericol de a fi colmatat dinspre nord, datorită curenţilor submarini ce aduceau aluviuni de pe tot litoralul şi chiar de la gurile Dunării. De altfel, amiralul Petre Bărbulescu propusese încă din 1938 un studiu de amenajare a acestui mic port, astfel încât să fie accesibil şi navelor militare de tonaj mediu.

După înfiinţarea Alianţei Nord-Atlantice, în 1949, Uniunea Sovietică se hotărăşte să retrocedeze României submarinele, distrugătoarele, monitoarele fluviale şi unele nave auxiliare, deşi Tratatul de Pace din 1947 nu ne permitea să mai avem în dotare astfel de nave.

Pentru o mai bună dislocare a acestor nave, ce urmau a fi primite în 1950, s-a hotărât crearea unui port militar la Mangalia în interiorul lacului Mangalia, care ar fi asigurat condiţii optime de staţionare şi întreţinere.

Astfe, în 1950 încep lucrările de punere în aplicare a unei concepţii militare pentru care se constituie o comisie de supraveghere a lucrărilor şi două grupuri de lucru a câte 200-250 militari. Militarii încorporaţi proveneau în marea lor majoritate din familiile ale căror averi fuseseră confiscate sau naţionalizate.

Planul pentru urmatorii 10 ani prevedea amenajarea zonei astfel: crearea a două diguri de protecţie şi lărgirea portului pescaresc astfel încât acesta să constituie un avanpost; realizarea unui canal navigabil de legatură între  avanport şi viitorul port militar pentru nave cu un pescaj de până la 6-6,5m; crearea cheurilor de acostare pentru distrugătoare, dragoare şi nave auxiliare; realizarea unui depozit de carburanţi şi lubrifianţi de până la 200.000-300.000 tone, îngropat şi protejat pentru a rezista la loviturile aeriene cu bombe de până la 300 kg şi cheurile aferente acostării navelor de aprovizionare; depozite îngropate şi protejate împotriva loviturilor aeriene pentru muniţie, inclusiv mine, torpile şi ulterior rachete; realizarea unui şantier naval pe valea Documaci pentru reparaţii medii la nave şi tehnica de luptă; amenajarea spaţiilor de cazare a efectivelor unităţilor ambarcate, initial, şi de conducere pentru comandamentele marilor unităţi.

Toate lucrările au fost supervizate şi aprobate de Direcţia de Proiectare a Ministerului Apărarii Naţionale, condusă la acea vreme de lt. maj. ing. Zice.

Până în 1957, pentru apărărea antiaeriană a zonei s-au construit trei cazarme, dintre care una se află şi în prezent în proprietatea Marinei Militare, găzduind Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale.

La data începerii amenajării, în portul Mangalia se aflau puţine unităţi militare şi cu efective mici, destinate apărării zonei de litoral şi întreţinere a sistemului de fortificaşii, iar conducerea era asigurată de un comandament al trupelor de uscat numit “Baza de Litoral Mangalia”. Numărul redus de cadre militare ce constituia baza comandamentelor nu punea probleme deosebite de asigurare a locuinţelor deoarece, funcţie de nevoi, locuinţele menţionate erau repartizate Ministerului Apărării Naţionale, iar locatarii plăteau chirie.

Din toamna anului 1952 începe popularea oraşului cu efective de cadre militare, acţiune datorată dislocării unităţilor de vedete torpiloare, submarine, nave auxiliare şi de aprovizionare. Numai prin dislocarea unităţilor de vedete (şi din toamna lui 1953 a Divizionului de Submarine) efectivele ce aveau nevoie de confort urban se cifrau la 230 de cadre, depăşindu-se cu mult posibilităţile de cazare a oraşului. În schimb, pentru localităţile din vecinătatea Mangaliei s-au creat condiţii favorabile de a-şi valorifica potenţialul economic.

Pe parcursul a numai trei ani planul iniţial de amenajare a noului port sufera modificări substanţiale: este completat cu proiectele pentru  comandamentele de mari unităţi, la nivel bază navală, brigada de vedete, unităţi radioelectronice şi crearea unei infrastructuri corespunzătoare bunei funcţionări şi aprovizionarii cu mijloace şi tehnică de luptă atât a unităţilor operative cât şi a şantierului naval. Spre exemplu, cazarma şi comandamentul brigăzii de vedete au fost amplasate pe locul abatorului din Mangalia. Cheul de staţionare a submarinelor a fost realizat în faţa băii termale, iar amenajarile au fost făcute funcţie de nevoile specifice acestei categorii de nave. Izvorul cel mai important, ce asigura necesarul de apă sulfuroasă pentru băile respective, a fost obturat şi, în anii 1953-1955, s-a construit cala pentru vedetele torpiloare cu toate utilităţile aferente. Spre surprinderea tuturor izvorul obturat a erupt la nord-vest de gara feroviară, unde s-au creat urgent condiţii pentru captarea lui şi o nouă direcţie de evacuare către actualul sanatoriu balnear.

Creşterea efectivelor de cadre militare a impus o nouă sistematizare şi dezvoltare a oraşului Mangalia: asigurarea de spaţii locative pentru familiile cadrelor militare; crearea de şcoli, creşe, gradiniţe, construirea Cercului Militar şi a Casei de Cultură; dezvoltarea bazei de aprovizionare agro-alimentara şi înfiinţarea unor centre comerciale. 

Astfel, începând din 1960, se pune în aplicare primul plan de sistematizare şi dezvoltare a oraşului Mangalia, începând cu centrul oraşului, printre care şi vilele de protocol ale Ministerului Apărării Naţionale.

Marina Militară a contribuit substanţial la realizarea acestui plan edilitar cu numeroase detaşamente de militari în termen.

În timp ce în zona de nord a lacului Mangalia devine vizibilă noua orientare urbană, în zona de sud – mai ales în proximitatea portului militar în construcţie – sunt păstrate terenuri necultivate, cazemate şi amplasamente de tragere, cu drumuri puţine şi neamenajate. Pentru înlăturarea acestui neajuns s-a luat măsura construirii unui pod rulant peste canalul de legatură între avanport şi lac, ce înlocuia astfel podul de pontoane existent.

Din 1955 până în 1962, se realizeaza o nouă dislocare a Comandamentului Marinei Militare, la Mangalia, cât şi a unor noi unităţi de nave. Cu aceasta ocazie a început şi dezvoltarea portului Constanţa, prin modernizarea vechii zone de dislocare a navelor militare. După numai patru  ani se punea însă problema dezvoltarii şi a unui port comercial şi crearea unui şantier naval civil -toate pe latura de sud a lacului Mangalia.

Naşterea Şantierului naval militar

 Anul 1956 reprezintă certificatul de naştere a Grupului industrial al Comandamentului Marinei Militare, aflat la 3 km vest de garnizoana Mangalia, pe malul de nord al lacului Limanu. Comandant este numit cpt. rg. II ing. Petruş Ambrozie, inginer şef cpt. rg. III ing. Bujor Creţu. Director a fost numit cpt. rg. ing. Iuliu Chioreanu. Salariaţi civili au fost la început doar 12, adică un maistru, 3 strungari, 3 cazangii, 2 mecanici, un sudor, un tâmplar şi un electrician. Aceştia, alături de care s-au aflat marinarii în termen puşi la dispoziţie de Comandamentul Marinei Militare, au executat lucrările de organizare a şantierului, construcţiile necesare unui asemenea obiectiv. Într-o hală s-au amenajat atelierele de tâmplarie, electric, secţia mecanică având ateliere de montaj bord şi motoare. Apoi s-a construit magazia centrală.

Primele reparaţii se efectuează în anul urmator, debutul făcându-l Tancul maritim nr. 131. Şalupe de remorcaj şi vedetele grănicereşti au fost, de asemenea, reparate cu acelaşi efectiv.

În anul 1958, s-au dat în folosinţă secţia I cazangerie, hala de compresoare şi un post trafo, a fost adus şi pus în funcţiune docul plutitor de 800 tf.

Este anul în care s-a executat prima construcţie navală nouă, şalupa N.H. 112.

Tot atunci a intrat în reparaţii prima navă de luptă, vânătorul de submarine 1. Anul urmator efectivul civil angajat s-a dublat, s-a mai dat în folosinţă o hală, s-au instalat utilaje de prelucrare prin aşchiere şi podul rulant, a început construcţia a trei şalupe noi de 45 CP cu motoare Skoda.

Este locul să consemnăm aportul lui Alexandru Hârjan, căpitan de rangul I, care devine, din anul 1956, comandant al Divizionului dragoare de radă Mangalia, conducând acţiunile de dragaj ale fostelor baraje de mine din faţa Constanţei din timpul războiului. A comandat nava “Mircea” în mai multe marşuri.

Un alt militar de carieră, Ilie Ştefan, a fost, în perioada decembrie 1952 -octombrie 1955, comandant al submarinului S1 Delfinul, apoi comandant al Divizionului 319 vedete torpiloare şi submarine Mangalia. Avansat mai târziu şef de stat major al Flotilei Fluviale, comandant al Şcolii militare superioare de marină Constanţa, apoi rector al Institutului de marină, comandantul Centrului de scafandri, locţiitor al Comandamentului Marinei Militare, şi-a legat numele şi activitatea de viaţa militară a Mangaliei.

În 1961 comandantul Marinei Militare de la Mangalia era cpt. rg. I Iosif Pricop.

Vechiul dig de nord fusese prelungit cu 645 m spre larg, având prevazut la mijloc un far verde, iar la capul sau un far alb. Digul vechi de sud rămâne cel de acostare pentru navele militare. Din imediata vecinătate a satului 2 Mai porneşte digul de sud, către cel de nord, având pe lungimea de 200 m dane comerciale. Lungimea totală este de 1.620 m. Pe danele comerciale s-au construit magazii şi un pavilion administrativ.

La 5 august 1962 a fost sărbătorita pentru prima oară la Mangalia Ziua Marinei. (Prin ordinul Marelui Stat Major nr. 00856 din 1963 s-a înfiinţat Divizionul 133 Vedete Purtatoare de Rachete al cărui comandant a fost cpt. rg. III Nicolae Radu.

La 1 noiembrie 1963 s-au înfiinţat trei comandamente de mari unităţi: Divizia 42 Maritimă, comandată de cpt.rg. I Dumitru Munteanu, şef de stat major, cpt. rg. II Mihai Aron, loctiitor politic cpt. rg. III Ion Ilincut, loctiitor tehnic, cpt. rg. III Maxim; Brigada 29 Vedete, comandată de cpt. rg. II Radu Nicolae şi şef de stat major, cpt.rg.III Ion Tiuhan; Brigada 24 Fluviala la Tulcea.

La 18 noiembrie 1963, în baza H.C.M. Nr 920, contraamiralul Sandu Gheorghe a predat comanda Marinei Militare contraamiralului ing.Grigore Marteş.

Şantierul Naval creştea de la an la an. Avea deja 122 salariaţi civili şi peste 110 militari în termen.

La data de 1 octombrie 1963, prin HCM 767/1963, Grupul industrial al Comandamentului Marinei Militare ia denumirea de Şantierul Naval Mangalia trecând în subordinea Direcţiei Generale a Înzestrării. Forma de organizare era cea a principiului gestiunii economice.

Pe baza aceluiaşi HCM 767/1963 şi cu aceeaşi dată a fost înfiinţat Detaşamentul de reparaţii nave de pe lângă Şantierul Naval Mangalia. O dată cu noua subordonare şi schimbarea organizatorică pe principiul gospodariei economice s-au transferat de la Comandamentul Marinei Militare în cadrul Şantierului naval utilajele necesare procesului de producţie. Nava baza “Mircea”, aflată în reparaţii de la 1 aprilie acelaşi an, a fost terminată la 28 octombrie 1963. Director a fost cpt. rg. III ing. Constantin Patrichi, inginer şef cpt. rg. II Nicolae Rădulescu care anul urmator este promovat director, iar inginer şef devine cpt. rg.1 Iuliu Chioreanu. Acesta din urmă este numit director prin ordin al Ministrului Construcţiilor în 1968, locul lui fiind ocupat de cpt. rg. II ing. Octavian Costea.

În 1964 se dă în folosinţă pavilionul central, la secţia construcţii noi au fost asimilate noi produse. Se înfiinţează asociaţia sportivă Metalul, cu secţiile fotbal şi şah.

Cu data de 1 ianuarie 1964 se înfiinţează în cadrul circumscripţiei sanitare nr. II aparţinând Sfatului popular Mangalia punctul sanitar pentru deservirea Şantierului Naval.

La 16 aprilie 1964 s-a înfiinţat în localitatea 2 Mai Divizionul 160 Artilerie de Coastă sub comanda locotenent colonelului Dumitru Dobriţoiu.

În anul1965 încep lucrările de consolidare a digului de nord în avanportul mare. La 15 februarie 1966, cpt. rg. I Mihai Aron a preluat de la cpt. rg. I Sebastian Ulmeanu comanda Diviziei 42 Maritime.

În anul 1965, Gheorghe Anghelescu este numit şef de stat major al Divizionului 50 Vânătoare de Submarine Mangalia, o unitate de elită a Marinei Militare. Participă la multe aplicaţii în Marea Neagra, împreună cu nave sovietice şi bulgăreşti specializate în căutarea şi atacul submarinelor în limitele apelor naţionale şi în marea liberă. Mai tarziu, devine primul comandant al Centrului 243 Radioelectronic şi Observare din Constanţa, pe care l-a numit Callatis.

Primul muzeu al Marinei

La 25 octombrie 1965 s-a înfiinţat în Mangalia Muzeul Marinei Romane, ce a avut sediul în localul Staţiunii de pregătire marinarească. Instituţia muzeală este rodul muncii a doi mari iubitori de istorie a navigaţiei, comandorii Filaret Popescu, numit director, şi Dan Nicolaescu.

Î prezenţa unui numar impresionant de militari din baza militară Mangalia, amiralul Victor Bogdan a tăiat panglica inaugurală. Primele piese muzeale au aparţinut navelor marinei militare, dezafectate dupa primul şi cel de-al doilea război mondial: armament, maşini şi motoare navale, altele au fost donate de foşti ofiţeri de marină sau familiile lor. Poate cele mai interesante au provenit din descoperirile subacvatice. “Navele au fost casate, iar piesele, iniţial, s-au depozitat la Muzeul Militar Naţional din Bucureşti, de acolo mutate în mai multe locuri, iar în 1961 au ajuns la Mangalia odată cu mutarea Comandamentului. Organizatorii au sperat să realizeze o instituţie după modelul muzeelor din Anglia, Franţa şi Italia. Ideea a fost susţinută de comandorul Grigore Marteş. Între anii 1966-1968 Muzeul de la Mangalia a fost vizitat de peste 5.000 de persoane, majoritatea marinari militari.

Prin ordinul Consiliului de Miniştri nr. 1127 din 29 mai 1969, patrimoniul a fost transferal la Constanţa, iar Muzeul Marinei Romane, înfiinţat ca instituţie de interes naţional, subordonat Ministerului Apărării Naţionale a fost organizat în garnizoana Constanţa, în vechiul local al Şcolii superioare de marină de pe strada Traian.

Un nou şantier naval

Casa Armatei din Mangalia s-a înfiinâat la 15 septembrie 1969. În acelaşi an s-a înfiinţat Divizionul 339 Vânătoare de submarine cuprinzând trei nave de producţie sovietică (VSM 31, VSM 32, VSM 33). La comanda acestui divizion s-au aflat cpt. rg. I Nicolae Pătrău şi şeful de stat major, cpt. rg. III Constantin Iordache.

La 27 februarie 1970 s-a desfăşurat aplicaţia de capacitate cu tema: “Scoaterea simultană a navelor de sub lovitură din portul Mangalia”, condusă de şeful de stat major al C.M.M., contraamiral Petre Anghel.

În perioada 13-15 iulie 1970 s-a desfăşurat aplicaţia de comandament pe hartă cu transmisiuni pe două eşaloane a marilor unităţi cu tema: “Apărărea comunicaţiilor maritime şi fluviale în cooperare cu trupele AAT, grăniceri, aviaţie de front şi gărzi patriotice”. Aplicaţia a fost condusă de comandantul Marinei Militare, viceamiral Grigore Marteş.

La 20 mai 1971, prin ordinul MFA nr. 005527, Şantierul naval trece din subordonarea Direcţiei Generale a Înzestrării la Comandamentul Marinei Militare. Începe procesul de asimilare a execuţiei uneia dintre navele cu cel mai mare grad de dificultate: vedeta torpiloare cu aripi portante. Vor fi  executate 15 bucăţi comandate de Comandamentul Marinei Militare.

Se lucrează la cala de lansare, în colaborare cu firma TAKRAF-SN Kirov şi Leipzig-RDG, care va fi inaugurată la 23 august 1972, înregistrata ca cel mai important eveniment din viaţa şantierului, de la înfiinţarea lui.

Cala de lansare-ridicare de 800 tf avea o valoare de aproximativ 9.100.000 lei, din care colaborarea externă reprezenta peste 5,5 milioane lei. De pe această cală, câteva zile mai târziu, va fi lansată prima vedetă maritimă de patrulare.

Ca urmare a vizitei preşedintelui ţării din 7 iulie 1973, în baza decretului Consiliului de Stat nr. 73/2 martie 1974, au fost introduse în planul de stat şi au început, în mod derogatoriu de la CM 900/1970, lucrările de investiţii  ,,Dezvoltarea Şantierului Naval Mangalia”.

Lucrările de investiţii au presupus docuri, diguri, devierea DN 39, racord CFR, platformă hală, hală construcţii corp S2, depozit laminate, grup şcolar profesional compus din liceu, cămine muncitoreşti, alimentare cu apa,  drumuri de acces, reţele şi utilităţi.

La sud de lacul Mangalia este aprobată amplasarea platformei  industriale, odată cu aceasta şi blocurile de locuinţe pentru navalişti.

Echiparea tehnică edilitară a şantierului şi a dotărilor era corelată cu echiparea oraşului.

Până la această dată, flota militara română staţiona în interiorul lacului Mangalia, amenajat cu cheuri, depozite de muniţii şi cu şantierul naval de  construcţii şi reparaţii nave militare. Directorul celor două sectoare ale şantierului naval rămâne cpt. rg. I Iulius Chioreanu, iar ing. şef, într-o primă etapă, cpt.rg II Pop Teofil, urmat de cpt.rg.I ing. Octavian Costea.

Drumul naţional care traversa Mangalia spre comuna 2 Mai şi mai departe în Bulgaria trecea peste un canal ce lega portul cu lacul şi a cărei structură metalică era mobilă.

Când treceau navele militare, podul se deschidea, iar circulaţia pe drum era întreruptă. Amplasamentul noului şantier naval a fost stabilit de  Ceauşescu.

După multe insistenţe ale proiectanţilor şi ale organelor locale, şeful statului s-a lăsat înduplecat cu amplasarea docurilor şi a halelor şantierului naval pe malul sterp şi pietros de dincolo de lac. S-au făcut studii geotehnice şi hidrologice mult mai aprofundate care au arătat că dacă se folosea sistemul clasic cu pompare din incinta  excavată -în care urma să se construiască docul –sub nivelul marii, debitul ar fi fost foarte mare (circa 30.000 mc/ora), calcarul de fundaţie fiind foarte fisurat şi cu multe goluri carstice. Din studii mai rezulta ca pompând această mare cantitate de apă dulce din stratul de calcar, cobora nivelul apei subterane, iar puţurile din zona Albeşti, care reprezentau principala sursă de apă pentru partea de sud a litoralului, ar fi rămas fără apă dulce şi prin calcarul fisurat ar fi pătruns apa de mare. În aceste condiţii proiectantul şef al lucrarii, ing. Mircea Ulubeanu, şi laboratorul de cercetări hidrotehnice Ciurelu l-au sfătuit pe ministrul adjunct Marin Măroiu să ceară asistenţă tehnică straină. S-a contactat firma franceză Soletanche, specializată în injecţii pentru ecrane în sol şi s-a dispus cumpărarea licenţei şi a unor instalaţii speciale pentru injecţii – cele mai multe noi din punct de vedere tehnic la vremea aceea./…/ Sub îndrumarea francezilor s-au făcut studii suplimentare, care s-au interpretat la Paris, şi apoi soluţia dată pentru ecranare s-a aplicat sub supravegherea reprezentantului firmei care a stat la Mangalia toată perioada execuţiei acestui ecran de ciment şi bentonită ce a reprezentat stavila în spatele căreia s-a putut excava şi apoi executa lucrarea propriu-zisă, pompând debite obişnuite pentru asemenea incinte, de circa 2-3.000 mc/ora.

Mai târziu, la 24 decembrie 1974, a fost redactată şi prima autorizaţie de construcţie pentru prima navă realizată în şantierul naval.

Merită reţinut şi faptul că în 27 iulie 1971 a fost emisă prima autorizaţie de construcţie a unei şalupe-remorcher pentru şantierul naval.

Puţin se vorbeşte astăzi despre faptul că, la Mangalia, din initiativa şi sub directa supraveghere a comandantului Marinei Militare, viceamiral Grigore Marteş, a fost înfiinţat în 1971 un laborator dotat cu aparatura necesară capturării delfinilor, în scopul dresării acestora pentru acţiuni de luptă. La comanda laboratorului nou înfiinţat a fost numit lt col. dr. vet.George Tichescu. Obiectivul principal al laboratorului era acela de a valorifica potenţialul biologic al delfinilor din specia Delphinus Delphis, trăitori în Marea Neagră. Concomitent, în incinta Staţiunii de Pregătire Marinarească s-a înfiinţat un microdelfinariu.

Cu siguranţă aşa s-a născut ideea de a înfiinţa, anul urmator, la Constanţa, prima forma muzeistică de acest gen din sud-estul Europei. Primul delfinariu public românesc a fost conceput şi realizat în exclusivitate cu mijloacele tehnice şi materiale autohtone. În acel moment în Marea Neagra erau estimate a trăi circa 500.000 exemplare de delfini.

Primii doi delfini care au populat noul Delfinariu au fost capturati din Marea Neagră chiar de personalul institutiei, dupa un an de experimentari pe cont propriu, cu plase corespunzătoare.

Începând cu 15 octombrie 1971 s-a înfiinţat în localitatea 2 Mai Batalionul de Infanterie Marină, sub comanda colonelului Ion Baias.

La sfârşitul anului 1972 contraamiralul Mihai Aron a fost numit şef de Stat Major al Marinei Militare.

Între anii 1972-1973 au început lucrarile de adâncire a avanportului mare, concomitent cu construirea digului de sud şi prelungirea celui de nord.

La 13 decembrie 1973, contraamiralul Sebastian Ulmeanu a fost numit în funcţia de comandant al Marinei Militare. Proiectul docului uscat de reparaţii de la Mangalia a fost încredinţat catedrei de construcţii hidrotehnice a Institutului de Construcţii Bucureşti. Docurile proiectate erau într-o concepţie diferită de cea a portului Constanţa.

Aşezate în prelungire şi denivelate, radierul a fost gândit ca prin greutatea lui să preia forţa de împingere a apei de jos în sus. Poarta a fost complet reproiectată.

Pentru ca navele mari de 100.000 tdw care urmau să se construiască în doc să poată ieşi la mare a fost necesară -în paralel cu execuţia docului –proiectarea şi realizarea unui port nou, care s-a câştigat integral din mare. Portul şi drumul au fost investitii conexe şi aparţineau de Ministerul Transporturilor. Şantierul naval, întreaga investiţie portuară, inclusiv şenalul navigabil, erau investiţiile Ministerului Apărării Naţionale, realizate prin intermediul Şantierului militar Mangalia.

Pentru că amplasarea şantierului naval pentru nave de mare tonaj o cerea, a fost deviat Drumul National 39 din şoseaua Negru Vodă prin Limanu, noul drum de acces fiind dat în folosinţă la 1 iunie 1975.

Totodată sunt gata cele trei cămine de nefamilişti a câte 300 locuri fiecare şi 83 apartamente pentru specialiştii şantierului. A început construcţia unei creşe-gradiniţă cu 180 locuri, urmându-i alte două.

La 13 martie 1976 s-a inaugurat primul racord de cale ferată ce leaga Constanţa-Mangalia cu Şantierul naval peste podul lacului Limanu.

În 1976, pe o suprafaţă de circa 56 ha, se conturase deja profilul viitorului şantier naval. Era prevazut cu o mare hală de construcţii corp, cu o linie automatizată de tăiat şi asamblat table, depozitul de table şi profile, dotat cu poduri rulante de mare capacitate, fabricile de oxigen şi acetilenă, centrală termică, staţie de transformare, doc uscat. Digul de construcţie a şantierului naval, cotat ca al doilea după Constanţa, cele două tronsoane de diguri însumând 2.600 m, constituiau, după opinia constructorilor, cea mai grea, dar cea mai frumoasă lucrare inginerească.

Pentru realizarea ei s-au folosit 22.000 stabilopozi, 800.000 t piatră de Sitorman şi Ovidiu. Au fost escavaţi şi transportati peste 1,3 milioane mc pământ. Pentru construcţia docului de reparaţii au fost necesare 350000 mc de săpături, folosirea a 120.000 mc de betoane şi 13.700 tone de armături. Echipele de scafandri ale Inteprinderii de Construcţii Hidrotehnice Constanţa au pus pe fundul apei, la cota de 9,50 m, blocuri de piatră, dând Mangaliei dimensiunile celui de-al doilea port maritim al ţării. La acestea se adauga construcţia a 13 km de şosea, devierea drumului naţional Mangalia-2 Mai, a liniei ferate proprii, a reţelei de drumuri interioare.

Construcţia docului a durat până prin 1977, când ,,Callatis” este transferat pentru a face loc construcţiei următoare. Docurile erau legate în tandem, cap la cap, cu o diferenţă de nivel de 8,30 m, lucru care nu se cunoaşte să mai fie pe undeva prin lume. De altfel, tot acel început, cu soluţii tehnice pe care nici nu puteau fi imaginate de cineva, poate fi considerat o mare aventură tehnică.

,,Callatis”, premieră navală absolută

Conform ordinului Marelui Stat Major al MAN nr. CL 00670 din 17 iunie 1974, SN Mangalia trece din subordonarea Comandamentului Marinei Militare în subordonarea Direcţiei Generale a Înzestrării din MApN.

Câteva luni mai târziu s-a decis ca SNM să preia construcţia mineralierului de 55.000 tdw care să intre în fabricaţie în paralel cu executarea investitiei, termenul de livrare a navei stabilindu-se a fi trimestru II 1978. Ambiţii megalomanice care au impus ritmuri de muncă fără precedent. Cinci specialişti din conducerea şantierului sunt trimişi la pregatire şi schimburi de experienţă în R.F.Germania, Suedia şi Franţa.

La 11 martie 1975 s-a turnat prima benă de beton în doc.

La 29 aprilie 1975 începe construcţia primelor secţii. Se lucra în paralel la nava de 55.000 tdw, dar şi la ridicarea şantierului. La începutul lunii mai 1976 marele bazin al docului uscat era inundat şi întreaga masă de metal de 15.000 t începe să plutească.

“Callatis” era o navă mineralier de 220 m lungime, 32 m lăţime, 16 m înălţime.

Botezul navei s-a făcut pe 20 august 1977, în prezenţa ministrului Apărării Naţionale, general colonel Ion Coman. Nava a plecat în probe de mare în 12 iunie 1978, recepţia generală a navei fiind înregistrată peste două săptămâni. Callatis a plecat în prima sa cursă la 10 august, voiajul durând o lună.

Cel de-al doilea mineralier de 55.000 tdw, Balş, era deja în lucru. Lansarea la apă s-a facut la 26 iulie 1979, odată cu nava de scafandri la mare adâncime Grigore Antipa.

Un pod peste lac

În vara anului 1987, Ceauşescu fiind la Neptun şi vizitând baza militară navală de la Mangalia i-a cerut ministrului apărării naţionale, generalul Vasile Milea, să se ocupe ca armata să realizeze un pod peste lac, care să scurteze distanţa dintre Mangalia şi localitatea 2 Mai -respectiv trecerea peste vama bulgară -cu circa 10 km.

Necesitatea unui pod durabil a fost dovedită de tragicul accident ce se petrecuse pe podul de pontoane care facea legătura dintre oraş şi şantier când au murit 11 oameni.

S-a facut proiectul de către IPTANA şi în 1988 lucrarea a fost introdusă în planul de investiţii.

Podul a fost conceput pe pile din beton armat, fundate pe coloane forate, iar suprastructura metalică suplă montată pe mal şi apoi împinsă peste lac cu prese şi trasă cu trolii de pe celalalt mal. Tehnologia de execuţie a fost concepută de inginerii noştri de specialitate, iar partea metalică a fost confecţionată la Piteşti, la uzina de poduri metalice şi prefabricate a CCCF. Podul a fost o realizare deosebită, inaugurată în vara anului 1989, în prezenţa lui Ceauşescu.

Marina la Mangalia în 1989

Revoluţia a pus Marina Militară în situaţia de a acţiona în condiţii reale de luptă. La 17 decembrie, ora 18,50, se lansase către toate unităţile şi marile unităţi indicativul “Radu cel Frumos”, însemnând alarmă de luptă parţială. Se ordonase instalarea punctelor de comandă, întărirea pazei unităţilor,  depozitelor şi muniţiei, instituirea patrulelor în unităţi şi garnizoane.

A doua zi dimineaţa s-a dispus cunoaşterea situaţiei operaţionale a navelor şi a tehnicii de luptă, constituirea a patru patrule în garnizoana Mangalia, deconservarea navelor şi a tehnicii de luptă, pregătirea celor două baterii ale artileriei de coastă pentru tragere.

Unităţile de luptă din Mangalia erau constituite din Brigada 29 Vedete dispunând de 4 vedete purtătoare de rachete, 8 vedete torpiloare mari, 9 nave auxiliare.

Acesteia i se alatura Divizia 42 Maritimă cu 4 vânătoare de submarine, 3 dragoare de bază, 5 dragoare de radă, 6 nave auxiliare, 8 tunuri de 130 mm şi 3 instalaţii mobile de lansare a rachetelor navale. În plus, Centrul de instrucţie a Marinei avea 3 companii de infanterie.

În 20 decembrie, la ora 22,30, Brigada 29 Vedete raporta ca a finalizat pregătirea a şase torpile pentru submarin. La 21 decembrie, ora 8,58, a fost scoasă în mare o altă navă de gardă, în dreptul staţiunii Neptun, reşedinţa prezidenţială de vară. După fuga dictatorilor, la ora 23,10, s-a trecut la punerea în aplicare a planului de apărăre a portului Mangalia.

A doua zi, au fost stabilite responsabilităţi pentru apărărea antiteroristă a obiectivelor economice din zona Mangalia-Neptun. Seara, la ora 19,30, a fost primită o notă telefonică semnată de general locotenent Victor Atanasie Stănculescu: ,,Comandanţii militari să asigure paza obiectivelor civile de  importanţă deosebită cu subunitaţi înarmate care să nu tragă decât în situaţia în care sunt atacate cu arme de foc de către grupuri înarmate. Unităţile militare să se pună de acord cu reprezentanţii organelor locale”.

Pentru punerea în aplicare a ordinului, comandantul Garnizoanei Mangalia, contraamiral Ion Boian, a desemnat un reprezentant militar în noua structură a Primariei Mangalia. S-au constituit şase patrule mixte, compuse din militari şi luptători din gărzile patriotice.

În noapte de 22 decembrie, sub ameninţarea atacurilor teroriste, s-au scris şi tipărit primele pagini ale noului ziar ,,Cuget Liber”, pe care un grup de voluntari sosit din Constanţa l-au distribuit pe străzile Mangaliei.

În acelaşi timp, un duşman nevăzut, ţinea în stare de luptă nu doar militarii, ci şi toată mulţimea din stradă. Au loc scene de luptă care cu sprijinul televiziunii le vede întreaga ţară.

La Mangalia, situaţia este mai complexă datorită existenţei portului militar şi a zvonurilor alarmiste alimentate de forţele oculte. La 23 decembrie a continuat semnalarea unor ţinte aeriene şi navale false.

Pentru a se cunoaşte starea reală, la Mangalia s-a ordonat ca vedeta torpiloare 201 şi alte două vedete torpiloare pe aripi să execute cercetare pe paralela Vama Veche, spre larg, 13 mile marine.

Pe data de 24 decembrie, navele militare din Mangalia erau dislocate astfel: Divizionul 133 Vedete Purtatoare de Racheta -nava 194, la 6 mile marine est Mangalia, Divizionul 19 Dragoare de Radă, la 5 mile marine est Neptun, Divizionul 93 Vedete Torpiloare Mari, la 6 mile marine est Costineşti, Divizionul 126 Vedete Torpiloare Mari, la 7,5 mile marine est Tuzla, iar Distrugătorul ,,Mărăşeşti” împreuna cu celelalte nave se aflau în portul Mangalia.

La 25 decembrie, televiziunea transmitea ştirea că Nicolae şi Elena Ceauţescu au fost judecaţi de Tribunalul Militar Extraordinar şi condamnaţi la moarte.

Sentinţa, declarată definitivă, a fost executată.

Dar starea de alarmă generală continuă. La Mangalia au fost realizate trei aliniamente de supraveghere pe mare: primul aliniament pe paralela oraşului, cu 3 vedete torpiloare mari dispuse la 6, 12, respectiv 17 mile faţă de ţărm; al doilea aliniament pe paralela localităţii 23 August cu trei vedete purtatoare de racheta, dispuse la 7, 9 respectiv 11 mile marine faţă de coastă; al treilea aliniament, la Eforie Sud, cu trei vedete torpiloare mari dispuse la 7, 9, respectiv, 11 mile marine faţă de coastă. În portul Mangalia patrula şalupa de gardă.

Pe data de 26 decembrie, datorită faptului ca marea era de gradul 5-6 şi vântul bătea în rafale, majoritatea navelor militare a intrat în port.

Din analiza acţiunilor de luptă desfăşurate s-a constatat ca ele au avut un  caracter preponderent urban, fără angajarea masivă a unor forţe aeronavale sau terestre. S-au transmis 75 de informaţii care semnalau prezenţa a peste 150 de elicoptere şi aplicarea măsurilor stabilite privind paza obiectivelor economice şi a unităţilor, la fel ca şi aplicarea măsurilor antiscafandru în portul militar.

Pe data de 30 decembrie, conform ordinului ministrului Apărării Naţionale nr. 774, contraamiralul Mihai Aron a fost numit în funcţia de  comandant al Marinei Militare, iar viceamiralul Ioan Muşat a fost trecut în rezervă.

La 12 aprilie 1990, contraamiralul Gheorghe Anghelescu a fost numit comandant al Marinei Militare.