OCEANELE PLANETEI

Oceanul este o întindere de apă mai mare decât un continent, care comunică cu oceanele vecine şi care influenţează climatul uscatului.

Pământul este învăluit de o masă de apă, hidrosfera, care se prezintă în trei stări: solidă în gheţari, gazoasă (vapori de apă) în atmosferă, lichidă în râuri, lacuri şi mări. Oceanele înmagazinează ele singure 95% din întreaga hidrosfera.

Deşi apele oceanice nu reprezintă decât o miime din volumul total al planetei şi cinci miimi din masa ei, ele acoperă o suprafaţă de 361 milioane de km2, adică aproape de două ori şi jumătate suprafaţa continentelor. Terra este deci pe drept numită “planeta albastră”, iar oceanele joacă în viaţa ei un rol capital.

Oceanul Planetar conţine cea mai mare parte a hidrosferei, care echivalează cu 1340 mln km3 de apă (97,1 % din volumul hidrosferei), urmează apoi gheţarii şi yăpezile permanente (1,7%), cea subterană (1,2%).

Dacă continentele s-ar scufunda în oceane, apa acestora ar acoperi tot globul cu o manta de 2400 m.

Pe fundul oceanului, în axele dorsalelor, bazaltul urcă şi se solidifică, provocând alunecarea plăcilor, de unde deriva si deformarea continentelor. Pentru că toate oceanele comunică între ele, nivelul suprafeţei lor este acelaşi peste tot. Este nivelul zero, cel în care valurile şi mareele scaldă ţărmurile. Altitudinea medie a acestui nivel este instabilă, variind pe lungi durate. De exemplu, acum 30000 de ani, era cu în jur de 90 m mai joasă ca astăzi. Aşadar, continentele erau mai înălţate din mare, erau deci mai vaste, şi malurile se situau în faţa celor pe care le cunoşteam azi. De unde aceste

fluctuaţii ale nivelului zero? Trebuie să căutăm explicaţia în schimbările de climă.

Când este multă vreme rece, gheţarii se întind, reţin multă apă, iar nivelul apei lichide scade. Astăzi, el pare să urce, să câştige părţi din maluri, căci iernile se îndulcesc, durează mai puţin timp, gheţarii pierd mai multă apă, topind vara mai mult decât au câştigat din zăpezile iernii. Pe uscat, eroziunea pare să se încetinească uşor: înălţarea nivelului zero corespunde, într-adevăr, unei diminuări a altitudinii pământurilor, şi deci a puterii de săpare a apelor curgătoare.

Resurse mari

Apele hidrosferei în ansamblu

Apele dulci

Volumul

Volumul

mln km3

%

mln km3

%

Oceanul Planetar

1340

97,1

Gheţari

24

1,7

24

60,0

Apă subterană

16

1,19

16

40,0

Apă de suprafaţă

0,176

0,01

0,090

0,2

Apă atmosferică

0,013

0,001

0,013

0,03

Apă biologică

0,00112

0,0001

0,00112

0,003

Total

1380

100

40

100

Apele subterane indicate aici se raportează numai la cele din apropierea nemijlocită a suprafeţei terestre, la ape freatice.

Tabelul 2. Resusele de apă a Terrei

 

Masele de apă oceanică se încălzesc şi se răcesc mai încet decât uscatul. Consecinţele sunt foarte importante. Vânturile care vin dinspre ocean sunt răcoroase, atunci când e cald, şi blânde, atun-cicând se face rece. Mediul marin asigură astfel o reglare a temperaturilor locale, dar şi o reglare termică a întregii planete. Curenţi puternici aduc la suprafaţă apele calde de la altitudinile joase (ecuator şi tropice) către regiunile reci de altitudini înalte, în schimb, apele reci se scurg în adâncime către regiunile calde, unde temperatura lor va creşte. Gulf stream-ul, de pildă este un curent de 80 km lărgime şi 500 m adâncime, care deplasează 4 miliarde de tone de apă pe minut! El antrenează ape calde din Golful Mexic spre regiunile reci din nordul Scandinaviei, a cărei climă o îmblânzeşte prin trecerea lui.

Fără aceste mari schimburi de energie în sânul oceanelor, clima terestră ar fi şi mai contrastantă după latitudine şi anotimpuri. Vânturi violente, viscole şi taifunuri ar răscoli atmosfera. Dar ele n-ar putea regla la fel de bine atmosfera pe cât o fac oceanele şi curenţii lor.

Curenţii oceanici, antrenând în mişcare mase enorme de apă, generează devieri, pe arii destul de întinse, de la repartiţia zonală a temperaturii apei. Specificul repartiţiei curenţilor calzi şi a celor reci cauzează mişcarea apelor calde în emisfera Nordică spre ţărmurile estice, iar în emisfera Sudică spre ţărmurile vestice ale oceanelor.

Explorarea oceanului se face astăzi cu mijloace eficiente. Aceste au permis, ele pildă, regăsirea epavei Titanicului, care s-a scufundat în 1912. S-a descoperit la bordul lui heru vimul de pe scara care ducea la clasa întâi. Dar oceanul rămâne încă plin de mistere. Se descoperă în el creaturi până acum necunoscute, peşti ciudaţi ai adâncurilor. Se mai întâlnesc forme de viaţă pe care nu ni le-am putea închipui, precum coloniile de viermi uriaşi care-şi extrag energia necesară existentei cliu căldura emanaţiilor de gaz şi de bazalt prin crusta oceanică.

Oceanele sunt atât puncte de plecare, cât şi de sosire a apei. Deasupra lor se formează, prin evaporare, norii. Aceştia se varsă pe pământ sub formă de ploaie, apoi cea mai mare parte a acestor ape se întorc, scurgându-se, spre oceane… Acest ciclu perpetuu este vital pentru planetă şi locuitorii ei, în special pentru că asigură o reîmprospătare a apelor dulci. De altfel, în unele ţări în care acestea din urmă lipsesc, precum Israelul, instalaţiile permit astăzi desalinizarea apei şi irigarea pământului cu acest preţios lichid.

 

Oceanele

Suprafaţă (mln km2)

Punctul cel mai jos (metri)

Adîncime medie

Pacific

167

Groapa Marianelor –11033

4880

Atlantic

86

Groapa Puerto – Rico – 3900

3900

Indian

73

Groapa Java – 3800

3800

Arctica

13

Bazinul eurasian – 5450

1500

Tabelul 1. Caracteristici ale celor 4 oceane

În sfârşit, oceanul nu conţine numai apă. De mii de ani, oamenii exploatează sarea lui, pescuiesc bancurile de peşti. Astăzi, de altfel, în anumite regiuni, pescuitul este prea extins în volum. El pune în primejdie reînnoirea faunei marine, care trebuie atunci crescută în mod artificial. Mai recent, au fost explorate şi fundurile oceanelor; unele dintre ele ne oferă o mică parte din zăcămintele lor de petrol. Mâine, vom coborî acolo ca să căutăm minerale. Resursele sunt uriaşe; oceanul este o rezervă pentru viitor.

Graţie acestor mici submarine de explorare foarte mobile, precum Nautilus, care poate coborî la 6000 m, există de acum posibilitatea de a explora 97% din fundul oceanelor.

Vase specializate si alte echipamente speciale completează studiul oceanografie al fiecăruia dintre marile reliefuri ascunse sub ape: platformele continentale, cuvetele şi dors-alele, fosele.

Scufundându-se la marginea Japoniei, Nautilius a permis, de exempu, o mai bună înţelegere a mecanismului cutremurelor de pământ în regiunea Tokio. Dar dacă astăzi ştim să desenăm harta fundurilor de ocean, suntem încă departe de a Ie fi explorat în amănunţime. De fapt, oceanografii au trimis doar nişte sonde pe acest teren. Oceanografia este o ştiinţă tânără, în plină dezvoltare.