ISTORICUL MARINEI MILITARE ROMÂNE

Ca şi în alte părţi ale lumii, şi în spaţiul geografic românesc, cuprins între Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, navigaţia s-a practicat din timpuri străvechi, ,,toată viaţa noastră trecută fiind orânduită după ape”, aşa cum afirma marele istoric Nicolae Iorga.

Încă din antichitate, Dunărea şi mai ales Marea Neagră au reprezentat o atracţie pentru navigatorii îndrzneţi, care au utilizat iniţial ambarcaţiuni rudimentare, şi mai târziu, nave propulsate cu aburi.

Pentru a putea naviga atât pe Dunăre cât şi pe râurile interioare, dacii au utilizat alături de plută, trunchiul de copac cioplit, aşa-numita monoxilă, care a reprezentat deseori o ,,armă de luptă”.

Acest prim pas al artei nautice este atestat documentar de istoricul Arrianus, ca mijloc de navigaţie folosit de locuitorii din zona Dunării, în secolul IV î.H. Acelaşi istoric menţiona utilizarea monoxilelor şi în scopuri militare, atunci când relata faptul că marele  comandant de oşti,

Alexandru Macedon, rechiziţionând monoxile de la localnicii din zona Dunării, şi-a putut trece toată armata peste fluviu, într-o singură noapte.

Din antichitate şi până în epoca modernă, pe Dunăre au navigat rând pe rând, nave feniciene, triere elene, galere romane, dromoane bizantine, caravele veneţienei genoveze, pânzare moldoveneşti şi caice munteneşti. Pe ţărmul Mării Negre, cele trei colonii înfiinţate de greci în secolele VII-VI î.H. – Histria, Tomis şi Callatis, au devenit porturi şi centre comerciale prospere, ultimele două aflându-se la

originea actualelor porturi Constanţa şi Mangalia. În urma campaniilor militare ale lui Burebista, din anii 50-48 î.H., aceste colonii au intrat sub stăpânirea marelui rege dac, „cel dintâi şi cel mai puternic

rege din Tracia”, cum era denumit în Decretul lui Acornion  din Dionisopolis. În acest mod, litoralul maritim al regatului dac, care în vremea lui Burebista a atins limitele sale maxime sub aspect teritorial, era cuprins între Olbia, localitate de la gura Bugului şi Apolonia (localitatea Sozopol de pe actualul teritoriu al Bulgariei).

În secolul I d.H., intenţiile expansioniste ale Imperiului Roman spre stânga Dunării, s-au materializat sub domnia împăratului Traian, prin cele două războaie daco-romane. În timpul acestora, confruntările între dacii aflaţi sub comanda marelui rege Decebal şi trupele romane s-au desfăşurat nu numai pe uscat, ci şi pe Dunărei şi Marea Neagră. Mărturie stau în acest sens numeroasele basoreliefuri de pe Columna lui Traian, reprezentând tipuri de nave romane de războii scene de luptă navală.

După cucerirea Daciei şi transformarea acesteia în provincie romană, apărarea limesului danubianş i maritim a revenit flotelor romane staţionate pe teritoriul provinciei Dacia: Classis Flavia Moesica, flota militară romană de pe Dunăre şi Classis Pontica, flota militară romană de ţărmul mării.

În urma războaielor daco-romane s-a dezvoltat în special Tomisul, care a ajuns „oraş de căpetenie al întregului Pont Stâng” şi sediul unei importante Asociaţii a corăbierilor romani.

Câteva secole mai târziu, în apele Dunării şi ale Mării Negre s-au impus navele flotei bizantine, care dispunea şi de puncte fortificate, destinate limesului danubian, adevărate baze navale,

precum cea din Insula „Păcuiul lui Soare”, ridicat în secolul al X-lea.

După formarea, în secolul al XIV-lea, a statelor feudale româneşti, domnitorii acestora au acordat o atenţie deosebită Dunării de Jos, gurilor Dunării şi ţărmului Mării Negre (de la nord de braţul Chilia până dincolo de Varna), unde au fost create structuri militare adecvate. Astfel, Mircea cel Bătrân, domnitorul ţării Româneşti, a unit pentru prima dată Dobrogea, inclusiv Silistra, cu Valahia,

în 1388-1389, ajungând „domn pe amândouă ţările, pe toată Podunavia până la marea cea mare”, după cum se autointitula în documentele emise, devenind ctitorul flotei noastre maritime. În anul 1445, unul dintre urmaşii lui Mircea cel Bătrân la tronul ţării Româneşti, Vlad Dracul împreună cu fiul său, viitorul domn Vlad Ţepeş, a folosit pe Dunăre, în scopuri militare, 40-50 de monoxile – menţionate în cronica cavalerului burgund Walerand de Wavrin – în timpul expediţiei organizate pe fluviu de cavalerii cruciaţi.

În anul 1456, voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara a participat la rândul său, la marea bătălie navală de la Belgrad, aducânduş-i astfel contribuţia, alături de celelalte forţe creştine, la

înfrângerea flotei otomane.

În Moldova, organizarea unei flote maritime a început încă din timpul voievozilor Roman I şi Alexandru cel Bun care, în actele emise se autointitulau ,,domni ai Moldovei de la munte până la mare”.

Continuatorul politicii lor navale a fost Ştefan cel Mare, care a desăvârşit opera de organizare a Marinei, dotând-o cu corăbii (celebrele pânzare) construite în şantierele navale de la Chilia şi

Cetatea Albă. Acestea au navigat în Marea Neagră, Marea Egee şi Marea Mediterană, având arborat pavilionul de culoare roşie cu faimosul cap de bour. Preocupat de siguranţa navigaţiei, domnitorul Moldovei a zidit un turn – un semnal de veghe, probabil un far pentru orientarea pe mare, după cum ne informează inscripţia de la Mănăstirea Zografu de pe Muntele Athos. De asemenea, dorind să preîntâmpine o iminentă invazie otomană, Ştefan cel Mare a avut în vedere atât crearea unui sistem de baze navale destinate apărării, cât şi constituirea unei flote militare, pe care a înzestrat-o cu nave armate cu tunuri. Indiscutabil rămâne faptul că în Evul Mediu puterea navală maritimă a ţărilor române a atins apogeul în timpul domniei lui Ştefan cel Mare.

În secolul următor, domnitorul primei uniri a tuturor românilor într-un singur stat, Mihai Viteazul, a manifestat aceeaşi preocupare pentru construirea de nave şi dezvoltarea navigaţiei, bătăliile navale ale flotilei valahe din  timpul domniei sale fiind consemnate în documentele vremii.

Un raport englez din 22 martie 1595, menţiona în acest sens, ambarcaţiunile cu soldaţi de-ai lui Mihai, care au atacat, pe tot cursul Dunării traficul cu muniţii şi provizii din Ungaria dirijat spre armata otoman. De asemenea, o sursă italiană din 29 martie 1599, provenind de la Girolamo Capello, trimisul veneţian la Înalta Poartă, consemna faptul că Mihai capturase de la turci trei galere, pe care

le folosea împreună cu 80 de bărci, numite ici. În scopuri militare şi în special pentru serviciul de pază pe Dunăre, erau întrebuinţate şi caicele armate cu tunuri, construite la sfârşitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.

În epoca fanariotă, în timpul domniei lui Alexandru Moruzi a fost organizată pentru prima dată în Muntenia, o flotă în care navele erau utilizate nu doar ca nave comerciale, ci şi în scopuri militare.

Odată cu renaşterea armatei naţionale permanente (1830), în Principatele Române s-au conturat nucleele unor flotile militare. Astfel, în anul 1845, pentru flotila Munteniei au fost achiziţionate din Imperiul Austriac trei şalupe canoniere, menite să asigure fluenţa şi siguranţa traficului pe Dunăre.

În aceeaşi perioadă, în Moldova a luat fiinţă un corp de flotilă militară, format din nave precum Emma, Galaţi, Ştefan cel Mare, Moldova, Ana, Natalia, dotate cu tunuri de bronz, procurate de la Arsenalul din Torino.

Unirea Principatelor Române în 1859, a atras dup sine, unificarea flotilelor celor două  surori la 22 octombrie 1860, noua marină purtând denumirea de „Corpul Flotilei”. Prin Decretul semnat

de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care consfinţea unirea definitivă a flotilelor de pe întregul curs al Dunării, colonelul Nicolae Steriade a fost numit commandant superior al Corpului Flotilei. Reşedinţa Flotilei a fost stabilită iniţial la Ismail, unde urma să funcţioneze primul comandament al Flotilei

române de război, în fază incipient de organizare. Acesta a luat naştere în baza Legii privitoare la instrucţiunea armatei Principatelor Unite ale României, promulgată la 13 mai 1860.

Odată cu unificarea flotilelor a fost adoptat şi un pavilion unic, format din îmbinarea culorilor şi însemnelor pavilioanelor moldovean şi muntean, iar în 1861 a început procesul de modernizare a uniformei Flotilei, prin introducerea culorii bleumarin.

La 2 august  1864 a fost lansată la apă, în portul Giurgiu, nava România, primul bastiment cu aburi al Flotilei române de război.

Tot în anul 1864, la cererea noului comandant al Flotilei, locotenent-colonelul Constantin Petrescu, comandamentul Flotilei a fost mutat de la Ismail la Brăila.

A doua navă cu aburi, comandată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza şantierului naval austriac din Linz, a sosit în ţară în 1867, fiind botezată ,,Ştefan cel Mare,,. În acelaşi an, la comanda Flotilei a fost numit căpitanul Anton Barbieri, care a rămas la conducerea acesteia până în anul 1874. Prin Decretul nr. 376 din 16 martie 1867, Comandamentul Flotilei a fost mutat de la Brăila la Galaţi.

Organizarea şi  dotarea  Flotilei cu nave, a făcut necesară existenţa unor cadre de marină  bine pregătite şi instruite. Astfel, prin Decizia Ministerială din 17 noiembrie 1872, a luat fiinţă la Galaţi, o şcoală pentru subofiţerii şi ofiţerii ai Flotilei, prima de acest gen din România.

În anul 1873, în serviciul Flotilei a intrat canoniera Fulgerul pentru Dunăre şi Mare, construită la Toulon, prima navă militară a României moderne care a purtat pavilionul naţional la catarg, în

Marea Mediterană şi în Marea Neagră.

Flotila a fost dotată în anul 1875 cu şalupa torpiloare Rândunica, construită în şantierul Naval ,,Yarrow_ din Londra.

Cu aceste nave, modesta Flotilă Română s-a afirmat în timpul Războiului de Independenţă. Pusă sub comanda maiorului Nicolae Dumitrescu Maican, Flotila  Română  a  înfruntat  puternica

flotilă otomană de pe fluviu, raportul de forţe fiind net favorabil inamicului.

În  timpul  acţiunilor  navale  s-a remarcat gruparea de şalupe torpiloare, în frunte cu şalupa Rândunica (la bordul creia s-a aflat şi maiorul Ioan Murgescu) care, în noaptea de 12/13 mai 1877,

a atacat prin surprindere cu torpile de şcondru, monitorul otoman Seyfi, pe care a reuşit să-l scufunde. Acest succes a înlesnit acţiunea navelor româneşti, care în cadrul operaţiunilor de acoperire

strategică a Dunării au instalat baraje de mine în diferite puncte ale fluviului, efectuând transporturi de trupe, tehnică de luptă şi muniţie, precum şi material pentru construirea podurilor de vase peste fluviu.

Acţiunilor  navale  li  s-au  alturat tragerile de artilerie executate de bateriile de coastă de la Calafat, încadrate în cea mai mare parte cu marinari ai Flotilei.

În urma solicitării guvernului rus, Flotila de  Război  a  sprijinit  construirea şi apărarea primului pod peste Dunre de la   Siliştioara-Măgura. După trecerea armatelor române în Bulgaria, la 20 august 1877 acest pod a fost demontat şi remontat la Turnu Măgurele-Nicopole.

Pentru protecţia sa, Marina Română a executat un baraj de mine pe fluviu, în zona Nedeea, operaţiune de pionierat pentru tânăra flotilă română.

Prin scufundarea, la 7 noiembrie 1877, de către bateria de mortiere „Perseverenţa” a celui de-al doilea monitor otoman  ,,Podgoriţa,,, una dintre navele cu cea mai mare putere de foc  de pe Dunăre, Marina Română a limitat posibilităţile de manevră şi acţiune pe fluviu ale turcilor.

După capitularea trupelor otomane ale lui Osman Paşa la Plevna şi în urma victoriilor obţinute la Smârdan şi Vidin, trupele române din Bulgaria au fost transportate în ţară, pe Dunăre, cu navele Flotilei.

Războiul de Independenţă a demonstrat necesitatea existenţei unei flote puternice la Dunăre, iar revenirea Dobrogei în cadrul frontierelor naţionale a deschis Marinei Militare perspective însemnate de dezvoltare, care au condus la organizarea unei flote maritime.

În urma câştigării independenţei şi implicit a ieşirii la mare, Marina Română, dotat în 1880 cu o prim navă maritimă-canoniera Griviţa, a beneficiat până la primul război mondial, de trei programe de dotare cu mijloace de navigaţie: în 1883-1885, în 1886-1888 şi în 1906-1908. Cel de-al patrulea program, prevăzut între anii 1912-1913 nu s-a mai realizat la momentul respectiv, navele comandate în străinătate fiind rechiziţionate din cauza izbucnirii primului război mondial, în anul 1914.

În urma acestor programe, Marina Română a fost dotată în anul 1881 cu bricul Mircea, navă cu vele şi vapori, construită la Londra, trei şalupe canoniere, un torpilor de baraj, două torpiloare, şalupe de poliţie (în cadrul primului program), un crucişător, trei canoniere fluvial şi trei torpiloare pentru fluviu (în cadrul celui de-al doilea program), patru monitoarei opt vedete fluviale (în cel de-al treilea program de dotare).

Dintre aceste nave, un rol primordial în formarea cadrelor Marinei a revenit navei-şcoală ,,Mircea,,, care prin cele 31 de voiaje de instrucţie efectuate (17 în Marea Neagră, 12 în Marea Mediterană şi 2 în Oceanul Atlantic) a pregtit aproape 40 de promoţii de ofiţeri şi maiştri de marină.

Un rol însemnat în cadrul flotei maritime l-a avut crucişătorul ,,Elisabeta,,, construit la Newcastle, lansat la apă la 13 decembrie 1887. De la intrarea în serviciu şi până la constituirea Diviziei de Mare, din care a făcut parte, acesta a efectuat o serie de campanii de instrucţie în Marea Neagră şi Mediterana, participând totodată la manevre şi aplicaţii care au avut drept scop, pe de o parte pregătirea pentru luptă a echipajelor, iar pe de altă parte reprezentarea României peste hotare, la serbări nautice ţi aniversări cu caracter marinăresc.

Marina Română a suferit o serie de modificări prin efectul Legii pentru organizarea Flotilei de Război, promulgată la 22 mai 1898. Ca urmare, Marina a fost împărţită în două divizii comandamente: Divizia de Mare, cu reşedinţa la Constanţa şi Divizia de Dunăre, cu reşedina la Galaţi.

Prin aceeaşi lege, Comandamentul Marinei a fost mutat de la Galaţi la Bucureşti, denumirea de „Flotilă de Război” fiind înlocuită  cu cea de „Marină Militară”. Totodată, în premieră naţională, gradele ofiţerilor de marină au primit denumirile specifice acestei arme.

Odată cu consacrarea portului Constanţa drept principala bază navală a navelor de război maritime, prin decizia Comandamentului Marinei, în anul 1899 şcoala de Marină şi şcoala de Aplicaţie a Sublocotenenţilor de Marină au fost mutate de la Galaţi la Constanţa. Prin Înaltul Decret nr. 1584 din 31 martie, Comandamentul Marinei Militare a fost transferat de la Bucureşti la Galaţi.

În cadrul celor două Divizii, navele au participat la manevrele executate pe Dunărei Marea Neagră, precum şi la alte forme de pregătire pentru luptă a echipajelor. În campaniile de vară ale anilor 1898 şi 1899 au fost executate lucrări hidrografice pe coasta Mării Negre. În urma acestora, un colectiv de ofiţeri coordonat de locotenent-comandorul Alexandru Cătuneanu a întocmit prima hartă românească de navigaţie pe mare, intitulată ,,Harta Mării Negre, coasta României”.

În primul deceniu al secolului al XX-lea, în care în cea mai mare parte, la comanda Marinei Militare s-a aflat contraamiralul Emanoil Koslinski, s-a înfăptuit cel de-al treilea program de dotare cu nave. Astfel, au intrat în serviciu cele patru monitoare construite la „Stabilimento Technico Triestino” în Imperiul  Austro-Ungar, botezate ,,Lahovari,,, ,,Brătianu,,, ,,Catargi,, şi ,,Kogălniceanu,,, şi cele opt vedete torpiloare, construite în Anglia şi botezate cu numele unor eroi ai Războiului de Independenţă. Acestea au fost bazate la Galaţi, unde, la 19 septembrie 1907 a avut loc ceremonia botezului acestor moderne unităţi navale fluviale.

În anul 1908, monitoarele şi vedetele fluviale au constituit prima „Escadră de Dunăre”, parte componentă a Diviziei de Dunăre. În această formulă, navele Escadrei au participat anual la manevre şi marşuri de instrucţie, precum şi alte forme de perfecţionare a pregătirii echipajelor.

Prin Înaltul Decret nr. 1620 din mai 1909, şcoala de Marină a fost transformată în şcoala de Marină a Maiştrilor şefi de specialităţi iar prin Decretul nr. 2928 din 29 octombrie şcoala de Aplicaţie a Sublocotenenţilor de Marină a devenit Şcoala Navală Superioară. În acelaşi an, cele două şcoli au început să funcţioneze în noul local de pe strada Traian nr. 53 din Constanţa (actualul sediu al Muzeului Marinei Române) sub denumirea „Şcolile Marinei”. Prin noua Lege de organizare a Marinei Militare, publicată în „Monitorul Oficial” din 31 octombrie 1912, care stipula transformarea Divizei de Mare în Apărarea Maritimă, şcolile Marinei au fost subordonate direct Comandamentului Marinei Militare.

În anul 1913, evenimentele care au survenit în zona Balcanilor au implicat şi Marina Militară română în cel de-al doilea război balcanic, navele Diviziei de Dunăre, demonstrânduş-i cu această ocazie capacitatea operativă. De altfel, această campanie militară de scurtă durată a constituit o avanpremieră pentru Marina Română, care avea să se confrunte cu situaţii de mare dificultate în timpul primei conflagraţii mondiale, între anii 1916-1918.

La izbucnirea Primului Război Mondial, Marina Militară era alctuită din Divizia de Mare, Divizia de Dunăre, Depozitele Generale şi Arsenalul Marinei. Divizia de Dunăre, Depozitele Generale, Arsenalul Marinei şi Comandamentul, se aflau la Galaţi, comandant al Marinei fiind contraamiralul Sebastian Eustaţiu.

Divizia de Mare era compusă din crucişătorul ,,Elisabeta,,, ,,bricul Mirceai,, torpiloarele ,,Zmeul,,, ,,Zborul,, şi ,,Năluca,,, doar ultimele trei fiind apte pentru luptă.

Divizia de Dunăre era alctuită din patru monitoare şi opt vedete fluviale, câteva nave mai mici şi un serviciu de mine şi torpile.

După doi ani de neutralitate, la 14/27 august 1916, România a intrat în război alături de Antanta (Anglia, Franţa, Rusia şi Italia), care îi garantau îndeplinirea obiectivului politic de revenire la Regatul României a Transilvaniei, mobilizându-i atât forţele navale, cât şi pe cele ale Apărărilor Fixe. Forţele de luptă cantonate pe Dunăre au fost împărţite în două mari unităţi operative: Flota de Operaţiuni, comandată de contraamiralul Nicolae Negrescu şi Apărările sub Apă, conduse de comandorul Constantin Niculescu-Rizea. În compunerea Flotei de Operaţiuni au intrat Escadra de Dunăre (formată din cele patru monitoare şi opt vedete de siguranţă), o Divizie uşoară (alcătuită din canoniere şi şalupe), un convoi de aprovizionare, Spitalul naval, Şantierul Naval Mobil şi Grupul bateriilor de coastă. În cadrul Apărărilor sub Apă s-au aflat Grupul Port-mine Dragă-mine, Grupul de artilerie de debarcare şi Grupul de Torpiloare şi Staţiuni de lansare.

În timpul Primului Război Mondial, Marina Militară Română a îndeplinit misiuni diverse, precum atacul de la 14 august 1916 al flotei austro-ungare în portul Rusciuk, acţiunea navelor Escadrei de Dunăre în apărarea capului de pod de la Turtucaia şi protejarea retragerii trupelor române din această zonă, precum şi susţinerea flancului drept al armatei de uscat din Dobrogea de către navele Flotei de Operaţiuni, sub focul artileriei germane.

Referindu-se la modul în care flota a susţinut trupele noastre de uscat, reuşind să înainteze sub tirul a şapte baterii grele germane, în amintirile sale, contraamiralul Negrescu arta că „Zilele de urmărire a flancului stâng al armatei germane din Dobrogea şi zilele de la Rasova, vor forma pururea pagini de glorie, pentru mica dar brava şi neobosita flotilă română”.

Cu toate că în toamna anului 1916 flota a înregistrat o serie de succese, reuşind să înainteze sub tirul bateriilor germane şi chiar să elibereze o serie de localităţi din Dobrogea, ocupate anterior de inamic, odată cu retragerea armatei române în Moldova, pentru refacere, în decembrie 1916, şi-a încetat acţiunile offensive şi s-a limitat la operaţiuni cu caracter defensiv, în special protejarea evacurii întregului parc de nave al Marinei pe braţul Chilia.

În anul 1917, Marina Militară, în cooperare cu armata de uscat, a contribuit la apărarea frontului danubian, bombardând cu artileria navelor, bateriile inamice de la Tulcea şi la asigurarea transporturilor pe apă, între Galaţi şi gurile Dunării.

În ultimul an de război – 1918 –Marina Militară a preluat una dintre cele mai dificile misiuni, respectiv deminarea Dunăriii a apelor litorale vest-pontice în vederea relurii navigaţiei în timp de pace.

Marina a ieşit din război cu nave pierdute, numeroase avarii la mijloacele de navigaţie, efective reduse, înregistrând atât pierderi umane cât şi materiale.

Unirea în 1918 a tuturor teritoriilor româneşti într-un singur stat a permis în perioada postbelică, dezvoltarea flotei militare, care a fost dotată cu noi tipuri de nave.

În primii ani după război, în serviciul Marinei Militare au intrat distrugătoarele tip „M”, Mărăşti şi Mărăşeşti, construite în şantierele Navale din Napoli, canonierele Ghiculescu, Dumitrescu, Stihi şi Lepri construite în şantierele Navale din L’Orient – Franţa (primele nave româneşti care au purtat numele unor eroi ai războiului din 1916-1918), torpiloarele Vifor, Vârtej, Vijelia, Zmeul, Zborul şi Năluca, cedate României de Marina austro-ungară în contul despăgubirilor de război, precum şi patru vedete antisubmarine tip M.A.S., cumpărate din Italia. Încă de la intrarea în dotare, atât distrugătoarele cât şi  torpiloarele au fost folosite în procesul de instrucţie a echipajelor, în timp ce canonierele şi vedetele tip M.A.S. au avut ca principală misiune dragajul maritim.

Navelor maritime li s-au adugat în aceşti ani monitoarele  Ardealul, Basarabia şi Bucovina, primite ca despăgubiri de război de la fostul Imperiu Austro-Ungar. În acest mod, România a devenit ţara cu cel mai puternic potenţial combativ fluvial din Europa.

Prin Înaltul Decret Regal nr. 835 din 11 martie 1920, Comandamentul Marinei Militare şi-a schimbat denumirea în Inspectoratul Tehnic al Marinei, reşedinţa acestuia fiind stabilită la Bucureşti. Câţiva ani mai târziu, prin Înaltul Decret nr. 302 din 29 ianuarie 1926, Inspectoratul Tehnic al Marinei devine Inspectoratul General al Marinei.

Tot în deceniul trei al secolului al XX-lea au fost create o serie de noi instituii pentru Marină. Astfel, prin Înaltul Decret nr. 2213 din 13 mai 1920 a fost înfiinţat Institutul Maritim, iar prin Decizia Ministerului de Război nr. 372 din 9 iunie s-a organizat Şcoala Navală, ambele instituţii funcţionând în Constanţa.  Prin Decizia Ministerială nr. 898 din 1921 a fost creată Şcoala de Mecanici şi Electricieni în garnizoana Sulina.

Mutată din 1922 la Galaţi, în anul 1928 Şcoala de Mecanici şi Electricieni s-a contopit cu Institutul Maritim, formând Şcolile de Specialităţi ale Marinei, care au funcţionat la Constanţa.

În anul 1926 a fost înfiinţat Serviciul Hidrografic Român, pe lâng Divizia de Mare. Din iniţiativa unui grup de ofiţeri de marină, în anul 1927 a luat naştere la Bucureşti, Liga Navală Română, asociaţie cultural şi patriotică pentru apărarea intereselor pe apă ale României şi pregătirea celor mai favorabile condiţii pentru propăşirea flotei noastre maritime şi fluviale.

La 30 aprilie 1930, organul de conducere al Marinei Militare, ca instituţie de sine stătătoare, a primit denumirea de Comandamentul Marinei. În anul următor, acesta a fost mutat la Constanţa, funcţionând în localul Şcolii Navale din str. Traian nr. 53.

Prin Decretul Regal nr. 4063 din 15 decembrie 1931, denumirea de „Marina de Război” a fost înlocuită cu „Marina Regală”, Comandamentul Marinei devenind Comandamentul Marinei Regale.

În anul 1936 acesta a fost subordonat Ministerului Aerului şi Marinei, creat prin Decretul nr. 2620, care a funcţionat până la 16 octombrie 1940, când a fost înlocuit de Subsecretariatul de Stat al Marinei.

Perioada anilor ’30 a fost benefică pentru Marina Militară. Astfel, încă din anul 1930, în dotarea Marinei Regale au mai intrat distrugătoarele tip „R” Regele ,,Ferdinand,, şi ,,Regina Maria,,, construite la Napoli, ca şi precedesoarele lor tip „M”, iar în 1931 a sosit în ţară de la şantierul Naval italian din Fiume nava-bază pentru submarine ,,Constanţa,,.

În acelaşi şantier din Fiume a fost construiti primul submarin românesc ,,Delfinul,,, intrat în serviciu în anul 1936.

Operaţiunea de renovare şi modernizare a monitoarelor, început în 1936 a fost încheiată în anul 1940, când monitorul ,,Basarabia,,, cu armamentul nou şi modernizat integral, putea fi considerat cea mai modernă unitate fluvială din lume.

În anul 1938, cu suma de 114 milioane lei din bugetul statului la care s-au adugat 6 milioane lei, strânşi prin subscripţia publică iniţiată de Liga Navală Română, a fost comandata şantierului ”Blohm und Voss” din Hamburg, cea de a doua navă-şcoală ,,Mircea,,. Actualul velier a intrat în dotare la 17 mai 1939.

În acelaşi an, la Galaţi a fost lansată la apă prima navă militară de construcţie românească, puitorul de mine ,,Amiral Murgescu,,.

În anul 1940 au intrat în serviciu vedetele torpiloare tip „Vosper” Vijelia, Viforul şi Viscolul, construite în Anglia.

Împreună cu alte unităţi achiziţionate sau construite după anul 1940,  precum cele şase vedete torpiloare tip „Power” achiziţionate din Olanda sau cele două submarine Rechinul şi Marsuinul, montate în şantierul Naval Galaţi, aceste nave au fost folosite la îndeplinirea misiunilor complexe încredinţate Marinei Regale în anii celui de-al Doilea Război Mondial.

După natura acestor misiuni, distingem şapte etape importante în războiul naval din timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

Prima etapă este reprezentată de perioada 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941.

În timpul acestei campanii, acţiunile forţelor navale au fost urmtoarele: retragerea trupelor sovietice din sudul Basarabiei, eliberându-se astfel braţul Chilia, ceea ce a dus la deschiderea  navigaţiei pe fluviu; trecerea trupelor române pe malul drept al Dunării; respingerea atacurilor trupelor sovietice din zona de graniţă; apărarea porturilor Sulina şi Constanţa.

A doua etapă este considerată perioada 22 iunie – 4 august 1941.

În aceste zile principalele misiuni ale Marinei Regale au fost: sprijinirea ofensivei trupelor de uscat şi asigurarea navigaţiei pe Dunăre, iar la mare, apărarea litoralului ţi porturilor prin  contracararea încercărilor de atac şi debarcare a inamicului, în acest sens fiind edificatoare operaţiunea din 26 iunie 1941.

În această zi, în faţa oraşului Constanţa şi-au făcut apariţia două distrugătoare sovietice  Moskva şi Harkov, care au deschis focul asupra zonei portuare a oraşului.

În replică, artileria distrugătoarelor Mărăşti şi Regina Maria şi bateriile de coastă au început să execute trageri asupra navelor inamice. Respinse, navele sovietice s-au retras, liderul de flotilă, Moskva, fiind scufundat, iar Harkov avariat.

A treia etapă cuprinde perioada  4 august 1941 – 28 iulie 1942. În acest interval, forţele navale româneşti au asigurat, în special  protecţia transporturilor pe coasta de Vest a Mării Negre, între Odessa şi Bosfor şi au îndeplinit misiuni de minare. Marina Regală a înregistrat atât succese, prin atingerea obiectivelor propuse cât şi pierderea vedetelor Viforul şi Vijelia, crucişătorului auxiliar Carol I şi remorcherului Stoicescu şi a unor ofiţerii marinari.

În decursul celei de-a patra etape -perioada 28 iulie 1942 – 5 aprilie 1944, forţele maritime au executat misiuni de sprijinire a acţiunilor armatei de uscat, transporturi de aprovizionare şi au asigurat noua cale deschisă în sprijinul frontului, „Drumul Crimeei”.

În cea de-a cincea etapă, cuprinsă între 5 aprilie – 14 mai 1944, unităţile navale maritime au participat la evacuarea trupelor germane şi române din zonele Odessa şi Sevastopol, în cadrul  celei mai mari operaţiuni navale din Marea Neagră, cu numele de cod ,,Operaţiunea 60.000”. Din punct de vedere militar, această operaţiune navală a reprezentat unul dintre cele mai dramatice episoade din cel de-al Doilea Război Mondial. ,,Operaţiunea s-a desfăşurat sub presiunea armatei de uscat, a aviaţiei şi a submarinelor adverse întâi în port, pe  urmă în avanport şi apoi direct la coastă”, declara la acea vreme comandantul Forţelor Navale Maritime, contraamiralul Horia Macellariu, care a coordonat activitatea navelor româneşti în timpul desfăşurării acestor operaţiuni.

Despre acest strălucit strateg şi diplomat, generalul de corp de armată Nicolae Şova, subsecretar de Stat pentru Marină afirma că ,,a stat neclintit zi şi noapte la postul său de comandă şi şi-a dirijat unităţile cu pricepere şi abilitate”.

Pe parcursul celei de-a şasea etape, respectiv perioada 14 mai – 23 august 1944, misiunile forţelor navale au vizat apărarea litoralului maritim, a Deltei şi a porturilor, în colaborare cu trupele de uscat din Dobrogea. Pentru realizarea lor, unele nave ale Serviciului Maritim Român şi ale unor companii particulare de navigaţie au fost rechiziţionate, transformate şi trecute în subordinea Comandamentului Marinei Militare.

A şaptea etapă cuprinde perioada 23 august – 5 septembrie 1944, în care forţele fluviale au executat misiuni de capturare a navelor germane aflate în retragere pe Dunăre şi acţiuni de dragaj pe fluviu, până la redarea navigaţiei în siguranţă pe fluviu. Zilele de 23 august şi 5 septembrie 1944 au avut consecinţe dramatice pentru Marina Regală Română datorit asaltului atât a forţelor germane la aceast dată inamice, dar şi a forţelor aliate sovietice şi dezarmării navelor de război; portul Constanţa, împreună cu navele şi instalaţiile de război, a rămas exclusiv sub controlul Comandamentului Naval Sovietic.

Astfel, din cadrul flotei militare au fost capturate abuziv şi dislocate în porturile caucaziene cinci monitoare (Brătianu, Lahovari, Ardealul, Basarabia şi Bucovina), şase vedete, două vase de comandament, două remorchere, 38 de şalupe, 15 şlepuri, 12 tancuri, iar de la mare distrugătoarele (Regina Maria, Regele Ferdinand,Mărăşeşti şi Mărăşti), două torpiloare (Zborul şi Zmeul), trei canoniere (Ghiculescu, Dumitrescu şi Stihi), puitorul de mine Amiral Murgescu, trei submarine (Delfinul, Rechinul, şi Marsuinul), nava-bază pentru submarine Constanţa, şapte vedete torpiloare, şase şalupe, trei vântoare de submarine, un remorcher, nava-şcoală Mircea şi 11 vase auxiliare.

Parcul de nave ale Marinei Comerciale, care număra 608 nave de transport pe Dunăre şi cinci unităţi la mare, a fost pus la dispoziţia Comandamentului Sovietic. După cel de-al Doilea Război Mondial, România a fost lipsită, în primii ani postbelici, de flotă maritimă şi într-o mare măsur şi de cea fluvială, din cauza includerii samavolnice a navelor româneşti în flota Uniunii Sovietice, iar prin înfiinţarea Societăţii mixte SOVROMTRANSPORT, a fost controlată şi frustrată de importante venituri.

După semnarea Convenţiei de Armistiţiu, 32 de remorchere, 332 şlepurii două vase de mare au fost lăsate României, iar în urma semnării, la 11 septembrie 1945, a Convenţiei de retrocedare a navelor comerciale şi militare româneşti, guvernul sovietic a restituit 18 nave maritime de război şi 23 de nave comerciale. Astfel, un prim lot de nave, alcătuit din distrugătoarele Mărăşeştii Mărăşti, canonierele Ghiculescu şi Stihi, torpiloarele Zborul şi Zmeul şi submarinul Delfinul au ajuns în ţară la 12 octombrie 1945.

La 27 mai 1946  a fost retrocedată nava-şcoală Mircea, iar cel de-al doilea lot de nave, şi ultimul, format din submarinul Rechinul, distrugătoarele Regina Maria şi Regele Ferdinand şi cele cinci monitoare de Dunăre au sosit în ţară  la 21, respectiv 24 iunie 1951.

Nu au fost retrocedate Marinei Române canoniera Dumitrescu, puitorul de mine  Amiral Murgescu, nava-bază pentru submarine Constanţa, crucişătorul auxiliar Dacia, submarinul  Marsuinul, remorcherele dragoare Maican,Basarab, Motru, Constanţa, nava comercială Cheile Bicazului, nava de pasageri Basarabia, patru minisubmarine italiene cedate de Marina Italiană în anul 1943 Marinei Regale şi altele.

Odată cu reintrarea în dotare a monitoarelor, a fost constituită Flotila de Dunăre, care din anul 1959, a fost numită Brigada Fluvială. Totodată, în urma modificărilor organizatorice din perioada 1948-1949, gruparea de nave maritime s-a transformat într-o unitate de sine stătătoare, care a funcţionat până în mai 1951 sub denumirea de Comandamentul Forţelor Maritime. Din anul 1955, divizioanele cuprinzând navele maritime şi Apărările Maritime au fost subordonate Comandamentului Forţelor Maritime Militare. În aceeaşi perioadă, a început construcţia în şantierele româneşti a unor noi tipuri de nave militare, precum dragoarele de bază, construite la Galaţi şi Brăila, până în anul 1954, dragoarele de radă construite la Galaţi sau vedetele dragoare fluviale, construite la Olteniţa, între anii 1956-1959. În paralel, au fost cumpărate din U.R.S.S. o serie de vedete torpiloare, vântoare de submarine şi vedete purtătoare de rachete.

În anul 1962 a fost înfiinţată Divizia 42 Maritimă, continuatoarea tradiţiilor Diviziei de Mare, mare unitate care practic nu mai exista de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

În urma casării, în anii 1960-1961 a distrugătoarelor, submarinelor etc, Divizia 42 Maritimă a fost constituită din nave dragoare, puitoare de mine, nave cu destinaţie specială, artilerie de coastă, unităţi de asigurare ş.a.

La sfârşitul anilor ’70 şi la începutul anilor ’80 au fost construite o serie de nave militare maritime în şantierele navale româneşti, precum escortoarele Midia şi Constanţa (la Şantierul Naval Brăila), crucişătorul uşor Muntenia, transformat ulterior în fregată (ex–distrugătorul) Mărăşeşti sau fregatele din clasa Eustaţiu Sebastian (Şantierul Naval Mangalia) ulterior corvete.

După Revoluţia din decembrie 1989, reînviindu-se tradiţia apărării fluvio-maritime cu nave de tipul monitoarelor, în compunerea Brigăzii 24 Fluviale Brăila au început să intre, odată cu anul 1993, monitoarele de tip nou, construite în Şantierul Naval Drobeta-Turnu Severin (Mihail Kogălniceanu, I.C.Brtianu şi Lascăr Catargiu). Sub semnul aceloraşi tradiţii marinăreşti, navele militare au fost botezate cu numele unor personalităţi şi eroi ai Marinei Române.

Ca urmare a aprobrii în Consiliul Superior de Apărare a ţării a noilor structuri organizatorice din armata României, în anul 1994 Divizia 42 Maritimă a fost restructurată, fiind înfiinţată Flota Maritimă. Un an mai târziu, la 30 martie 1995 a fost constituit Comandamentul Flotilei de Dunăre, cu sediul la Brăila, iar la 15 aprilie 1995 s-a reînfiinţat Flotila de Dunăre.

La 31 martie 2003 şi-a început activitatea Comandamentul Operaţional Naval cu sediul la Constanţa, care a încorporat şi Componenta Fluvială, devenit, în 2006, Comandamentul Flotei.

În noul cadru politico-strategic european de la sfârşitul mileniului doi şi începutul celui de-al treilea, România a promovat constant o diplomaţie navală activă, axată în principal pe cooperarea şi colaborarea cu flotele militare ale altor state, realizarea şi dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu flotele din Marea Neagră şi din bazinul mediteranean, precum şi pe întărirea şi diversificarea acţiunilor internaţionale în domeniul militar.

Fiind prima ţară care a semnat documentul cadru al ,,Parteneriatului pentru Pace”, la începutul anului 1994 Forţele sale Navale au constituit prima structură militară care s-au angrenat într-un amplu schimb de acţiuni cu caracter militar şi aplicaţii tactice.

Acestea au constituit oportunităţi şi argumente credibile ale unor noi forme de colaborare în plan politic şi militar cu ţările membre ale Organizaţiei Atlanticului de Nord, a cărei membră cu drepturi depline a devenit şi România, la 29 martie 2004.

Poziţia geografică a României, stat european continental, stat riveran Mării Negre şi unei artere fluviale de importanţă europeană – Dunrea – stat cu acces direct spre centrul Europei, i-a conferit ţării noastre de-a lungul istoriei, atât posibilitatea de manifestare plenară a potenţialului său politico-militar, cât şi dreptul şi obligaţia de a deţine, în cadrul sistemului naţional de apărare, o component navală respectabilă şi performantă din punct de vedere militar.