TUNURI CU CADENŢĂ MARE DE TRAGERE ÎMPOTRIVA RACHETELOR ANTINAVĂ

Toţi marinarii sunt unanimi asupra faptului că tunul este ultimul “meterez” în faţa rachetelor antinavă care au reuşit să treacă de ansamblul de contramăsuri electronice şi de ţinte false şi care nu au fost doborâte de rachetele antirachetă. Totuşi ei nu reuşesc să cadă de acord cu privire la calibrul ideal. Unii au încredere în proiectilele de calibru mic, suficient de precise pentru a lovi rachete de dimensiuni mici. Alţii preferă proiectilele de calibru mediu, cu focos de proximitate, care le dau certitudinea că doboară ţinta şi atunci când nu o lovesc din plin.

Armele din prima categorie sunt concepute pentru a lovi încărcătura de luptă a rachetei cu proiectile cu energie cinetică mare care îi produc explozia. Un proiectil cu focos de proximitate, din a doua categorie, nu trebuie neapărat să lovească încărcătura de luptă. Schijele care se desprind cu mare viteză în momentul exploziei nu trebuie să fie prea selective. Este suficient ca ele să deterioreze o componentă vitală a rachetei (motorul, sistemul de dirijare, ampenajele sau chiar corpul motorului), pentru ca avariile produse să facă racheta incapabilă să-şi îndeplinească misiunea.

Cei care contestă focosul de proximitate ridică obiecţia că resturile unei rachete deteriorate îşi pot continua traiectoria balistică şi se pot zdrobi de navă. Adversarii lor afirmă că fragmentele provenite dintr-o rachetă care se dezintegrează cu mare viteză se vor îndepărta rapid de traiectoria ideală şi vor cădea în mare.

De peste zece ani firma Breda a făcut publice rezultatele unui studiu, foarte popularizat, care indică faptul că în 99% din cazurile de deteriorare a instalaţiei electronice ale unei rachete, misiunea eşuează dacă avariile au fost produse cu 2-4,5 s înainte de impact. Timpul variază în funcţie de tipul avariei.

Cei ce susţin tragerile directe nu sunt convinşi de argumentele de mai sus.

Viteza unei rachete antinavă subsonice este de circa 300 m/s. În cel mai rău caz, dacă se acordă încredere cifrelor avansate e firma Breda, ar trebui să se lovească instalaţia electronică a unei rachete de la distanţa de 1.300 m. Rachetele supersonice de producţie rusă sunt mult mai rapide, deci ele trebuie lovite de la o distanţă mult mai mare.

Toate aceste distanţe se încadrează în bătaia maximă a proiectilelor cu focos de proximitate, dar rămâne prea puţin timp la dispoziţie pentru angajarea unei alte ţinte dacă mai multe rachete se apropie grupat. Chiar şi dacă se apropie singură, o rachetă rusească de tipul X-15C, care zboară cu viteza de 5 Mach, este o ţintă greu de lovit cu un tun Breda Compact cal. 40 mm, a cărui bătaie maximă este de 8 km.

Un sistem de tunuri antirachetă trebuie să fie foarte performant: să aibă un sistem de conducere a focului capabil să observe şi să urmărească obiective foarte mici; să aibă o precizie şi o cadenţă de tragere ridicate; să aibă o viteză unghiulară de ochire în direcţie foarte mare, deoarece viteza radială a ţintei poate creşte foarte mult, mai ales în ultimele secunde înainte de impact.

Trebuie notat faptul că o rachetă se îndreaptă foarte rar sub un unghi de zero grade spre tunul care trage în ea, astfel că viteza radială va fi maximă în ultimele secunde, chiar atunci când racheta expune tunului profilul cel mai vulnerabil.

Calibrul 76 mm

Tunul cal. 76 mm OTO Melara este, în acest moment, tunul cu cel mai mare calibru ce poate fi utilizat pentru trageri antirachetă. Varianta SUPER RAPID, care se află în producţie curentă, trage cu proiectile grele, care au mai mult de 6 kg, dotate cu focos de proximitate. Are o cadenţă de tragere ridicată şi o precizie bună. La distanţa de 1 km, împrăştierea unei rafale de 10 lovituri nu depăşeşte 0,3 mrad.

Deşi se aseamănă foarte mult cu modelul produs anterior, 76/62 COMPACT, tunul SUPER RAPID are şi unele deosebiri, şi anume, unele piese de oţel foarte solicitate ale afetului au fost înlocuite cu piese din titan, au fost perfecţionate instalaţiile hidraulice, electronice, tamburul de alimentare cu muniţie, platoul de încărcare şi cel de ejectare. Acest tun este proiectat să poată executa şi trageri împotriva navelor, scop în care este posibilă o comutare rapidă de la un tip de muniţie la cealaltă. Un sistem de stabilizare îi îmbunătăţeşte precizia. Tunul SUPER RAPID a fost încercat pentru prima dată pentru trageri antirachetă în anul 1985. De atunci el a fost introdus în înzestrare de F.M.M. din cinci ţări.

Firma British Aerospace a calificat ca “modeste” modificările necesare tunului pentru ca acesta să poată trage muniţia cu corectarea traiectoriei, care a fost dezvoltată în colaborare cu firma OTO Melara. Aceste modificări constau în adăugarea unui emiţător (Marconi), a unui sistem special de conducere a focului (Elsag sau Signal dacă F.M.M. olandeze vor adopta acest proiectil) şi un sistem C³. Corecţiile traiectoriei vor fi telecomandate cu ajutorul unui emiţător radio montat pe o platformă stabilizată Radamec, fixată pe turelă. Aceste corecţii sunt codificate pentru fiecare proiectil în parte, astfel că, dacă 10 nave execută simultan trageri cu acest tip de muniţie, nu apare riscul interferenţei.

Firma Swedish Ordnance a produs tunul antirachetă SAK L/70 Mk 2, provenit din modificarea binecunoscutului său tun cal. 57 mm. Se află în producţie de la începutul anilor ’80 şi a intrat în dotarea navelor din clasele Stockholm şi Göteborg, fregatelor canadiene din clasa Halifax, unei nave de patrulare rapidă şi atac P-400 a F.M.M. din Gabon, navelor de patrulare rapidă şi atac PB-57 ale F.M.M. ale Indoneziei şi navelor de patrulare mexicane din clasa Aguila. Pentru a reduce amprenta magnetică a navei şi inerţia sistemului de ochire, oţelul a fost înlocuit cu aliaje uşoare, peste tot unde a fost posibil. Turela confecţionată din materiale compozite a fost astfel realizată încât să se reducă la minimum suprafaţa efectivă de radiolocaţie. Tunul este complet automatizat, fiind comandat de la centrul de operaţii al navei. Spre deosebire de tunul L/70 Mk 1, din anii ’60, noua variantă are un unghi de tragere în înălţime de 77° şi o cadenţă de tragere crescută de la 200 la 220 lovituri/minut. Conform firmei Bofors care produce muniţia cu elemente preformate cu focos de proximitate, cinci lovituri ale unei rafale trebuie să explodeze la o distanţă de 0,5-1,5 m de ţintă.

Sistemul de apărare foarte apropiată DARDO, dezvoltat în anii ’70 de consorţiul Selenia Elsag Naval (format din firmele Breda şi Elsag) are la bază tunul cu două ţevi cal. 40 mm COMPACT 40 pus la punct la începutul aceluiaşi deceniu de firmele Breda (afet şi sistem de alimentare cu muniţie) şi Bofors (elemente mobile pentru ochirea în înălţime). Cele două ţevi au fiecare câte două încărcătoare, cel de sus cu proiectile perforante subcalibru, stabilizate cu ampenaje, cu coafă detaşabilă iar cei de jos cu proiectile cu elemente preformate şi focos de proximitate.

Pentru sistemul DARDO, firma Selenia a dezvoltat radiolocatorul de urmărire în monoimpuls cu frecvenţă de emisie variabilă RTN-20 X ORION. Frecvenţa de repetiţie a impulsurilor este ridicată şi variabilă. O cameră TV solidară cu acest radiolocator furnizează o imagine vizuală a angajării ţintei, atunci când sistemul lucrează în mod automat. Poate fi folosită şi pentru ochire atunci când sistemul lucrează în mod manual.

Din sistemul COMPACT 40 a derivat sistemul FAST 40, intrat în înzestrare în anul 1988 iar din acesta a provenit sistemul SINGLE FAST 40. Sistemul FAST 40 este dotat cu o servocomandă numerică. Cursa reculului a fost scurtată, ceea ce accelerează deschiderea şi închiderea culatei. Mecanismul de încărcare a rămas practic acelaşi. Afetul tunului SINGLE FAST 40 este mai uşor. Este echipat cu două încărcătoare cu câte 42 lovituri, montate de o parte şi de cealaltă a leagănului, pentru a se putea realiza o schimbare rapidă a tipului de muniţie, în funcţie de tipul ţintei.

Calibrul 30 mm

Tunul GAU-8/A cal. 30 mm cu şapte ţevi produs de firma Gatling General Electric, reprezintă elementul de bază al mai multor sisteme de apărare apropiată ca GOALKEEPER şi SAMOS.

Sistemul GOALKEEPER a fost dezvoltat de firma Hollandse Signaal pentru F.M.M. ale Olandei. Acest sistem complet automatizat, cu greutatea de 6.800 kg, are un tun GAU-8/A, cu o unitate de foc de 1.190 lovituri, un radiolocator în benzile I/K şi o cameră de televiziune. A intrat în dotarea F.M.M. din mai multe ţări, între care şi Marea Britanie.

Olanda nu a adoptat pentru sistemul GOALKEEPER proiectilul din uraniu sărăcit, utilizat în momentul de faţă la tunurile de pe avioane şi care a fost dezvoltat iniţial pentru sistemul GAU-8/A FAIR CHILD A-10 THUNDERBOLT II, preferându-i un proiectil cu miez de tungsten, optimizat pentru tragerile împotriva rachetelor care zboară la mică înălţime.

Muniţia este stocată într-un tambur care ocupă o bună parte din nacela de sub punte (2,8 m).

La fiecare încetare a focului, în mai puţin de o secundă, un mecanism electrohidraulic extrage din ţevi proiectilele netrase şi le aşază la loc în încărcător, pentru a fi pregătite pentru rafala următoare. Acelaşi mecanism strânge tuburile trase şi le introduce în tambur.

Radiolocatorul de supraveghere îşi continuă căutarea pe timpul tragerii, pentru a reduce timpul de angajare a unei eventuale noi ţinte. Emiţătorul său cu tub cu undă progresivă are atât frecvenţă de emisie cât şi perioadă de repetiţie variabile.

Radiolocatorul de urmărire este şi el cu tub cu undă progresivă (spre deosebire de cel montat pe sistemul FLYCATCHER care era de tip magnetron) şi dispune de o antenă CASSEGRAIN cu diametrul de 1 m. Impulsurile reflectate în benzile I şi K sunt continuu comparate automat pentru a asigura continuitatea urmăririi, chiar şi atunci când ţinta se deplasează la o altitudine de numai 5 m. Un sistem în buclă închisă menţine şi corectează ochirea pe durata executării rafalei.

În timpul încercărilor efectuate în SUA sistemul GOALKEEPER a doborât mai multe modele de rachete, inclusiv EXOCET, ca şi avioane-robot ţintă zburând în linie dreaptă, programate pentru a simula rachete antinavă supersonice. Porţiunile înlăturate la cererea guvernului SUA din banda video făcută publică de firma Hollandse Signaal par să confirme zvonurile că sistemul GOALKEEPER ar fi distrus în zbor şi un nou avion-robot dezvoltat în SUA în cadrul unui program secret.

Pentru sistemul SAMOS, dezvoltat de firma franceză Sagem la mijlocul anilor ’80, a fost ales tunul cal. 30 mm produs de firma General Electric, un sistem de conducere a focului optronic, stabilizat cu giroscoape, VOLCAN (Viseur Optronique Leger pour la conduite d’Arme Navale), un sistem de stabilizare cu giroscoape a platformei şi pentru rachete sol-aer MATRA MISTRAL cu dirijare în I.R. Sistemul VOLCAN este compus dintr-un radiolocator FLIR, un telemetru laser şi o cameră TV, toate stabilizate cu giroscoape.

Acest sistem pasiv este insensibil la reflexiile de la suprafaţa mării şi bruiaj şi invulnerabil în faţa rachetelor antiradiolocaţie.

După ce obiectivul a fost descoperit de sesizoarele electromagnetice sau optronice ale navei, sistemul SAMOS îl angajează şi urmăreşte automat. Telemetrul său laser determină momentul când se poate deschide focul (între trei şi şase kilometri în cazul rachetelor, sub trei kilometri în cazul tunului). Primele încercări de tragere cu sistemul SAMOS au avut loc în 1987, dar până în prezent el încă nu a fost comandat de nici o armată.

În F.M.M. ale Rusiei se folosesc două sisteme de apărare apropiată standard, şi anume AK-630 şi varianta sa modernizată AK-630 M. O rafală normală este de circa 400 lovituri, ceea ce explică de ce ţeava şi blocul culatei sunt răcite cu apă. Există şi un afet GATLING dublu, AK-630 M 1-2, care are o cadenţă de tragere superioară tuturor modelelor occidentale, cu excepţia sistemului BREDA MYRIAD.

Sistemul de conducere a focului rusesc MP-123-02 (cu denumirea codificată NATO BASS TILT) se compune dintr-un radiolocator de observare/urmărire monoimpuls în banda I, a cărui antenă cu diametrul de 1,2 m se roteşte cu 15 rotaţii/minut.

Lăţimea fasciculului de emisie este de 1,8° la o putere de vârf de 250 kW. Sistemul este dotat cu un circuit de neutralizare a ţintelor fixe, cu un ansamblu pentru contramăsuri de luptă electronică, cu o cameră TV de urmărire şi cu un telemetru laser.

Se pare că ruşii nu folosesc proiectile antirachetă subcalibru cu coafă detaşabilă ci doar proiectile explozive-incendiare UOF-84 şi explozive-trasoare UOR-84 care cântăresc 384 şi, respectiv, 388 grame ambele fiind echipate cu un focos de impact MG-32. Viteza lor la gura ţevii de 880 m/s este cu mult inferioară vitezei de 1.080 m/s la gura ţevii pe care o are proiectilul cal. 30 mm tras de sistemul GOALKEEPER şi vitezei de 1.030 m/s la gura ţevii pe care o are proiectilul cal. 20 mm tras de sistemul PHALANX.

În 1988 a fost văzut pentru prima dată un sistem hibrid tun/rachete, CADS-N-1, montat la bordul crucişătorului Kalinin. Acesta este mai performant, fiind compus dintr-un bloc central, ce cuprinde două radiolocatoare şi un ansamblu optronic, având de ambele părţi un tun GATLING, (foarte probabil cal. 30 mm) şi o rampă multiplă de lansare a rachetelor sol-aer 3M311 (SA-N-11). Tunurile nu mai sunt aceleaşi ca la sistemul AK-630 ci un model nou, cu ţeava mai lungă, probabil derivat din tunul A.A. autopropulsat 2S6 TUNGUSKA. Bătaia sa maximă pare a fi de circa 4.000 m.

În varianta sa terestră, bătaia rachetei 3M311 variază între 2,8 şi 8 km, cu o altitudine de zbor variind între 15 şi 3.500 m. În varianta sa navală, altitudinea minimă de zbor trebuie să fie şi mai mică, pentru a putea intercepta rachetele care zboară la rasul valurilor. Racheta 3M311 are două trepte. Sistemul său de dirijare ar putea fi pe fasiculul de radiolocaţie, care este destul de neperformant în cazul ţintelor care zboară la foarte mică înălţime. Este posibil să fie asociat şi cu un sistem de urmărire optronic.

În anul 1985 firmele Breda şi Marconi Radar Systems au început dezvoltarea sistemului SEA COBRA, format dintr-un afet dublu cu tunuri cal. 30 mm BREDA COMPACT, echipat cu un radiolocator de observare/urmărire cu frecvenţă variabilă, MARCONI 440. Dezvoltarea acestui sistem s-a încheiat după doi ani, dar încă nu a fost comandat de F.M.M. ale niciunei ţări. Tunul trage aceeaşi muniţie ca şi cel al sistemului GOALKEEPER. Viteza proiectilului subcalibru cu coafă detaşabilă este de 1.250 m/s la gura ţevii şi are o bătaie eficace de 100-1.000 m împotriva rachetelor antinavă. Împotriva aeronavelor sistemul SEA COBRA trage cu proiectile explozive care au o viteză la gura ţevii de 1.040 m/s. Bătaia radiolocatorului este de 12 km în regim de observare şi de 10 km în regim de urmărire.

Calibrele 27 mm şi 25 mm

Sistemul VIERLING produs de firma Mauser are calibrul 27 mm (ca şi tunul de pe avionul TORNADO). Afetul automatizat cu greutatea de 3.300 kg poartă patru tunuri cu o unitate de foc de 360 lovituri fiecare. A fost dezvoltat începând cu 1984 şi prezentat în public în toamna anului 1990. El răspunde unei necesităţi exprimate de F.M.M. ale Germaniei pentru autoapărarea navelor sale rapide de patrulare şi atac. Destinaţia sistemului explică relativa simplitate a afetului, adâncimea redusă a nacelei turelei sub punte şi lipsa de sisteme autonome, observarea şi descoperirea ţintei fiind asigurate de sistemele de observare ale navei.

La mijlocul anilor ’70, firma Contraves a dezvoltat afetul SEA ZENITH cu patru tunuri KBB cal. 25 mm care funcţionează pe principiul împrumutului de gaze. Unghiul de ochire în înălţime variază între -10° şi +127°, fapt care îi permite să angajeze şi ţinte care coboară pe verticală. Pentru a se obţine un unghi de ochire pe verticală de peste +90°, constructorul a adoptat o soluţie originală, înclinând cu 35° soclul afetului, creând astfel în mod artificial o a treia axă. Cele patru ţevi au o unitate de foc de 1.600 proiectile speciale antirachetă, cu coafă detaşabilă, realizând o cadenţă cumulată de 3.400 lovituri/minut.

Prin adăugarea unui sistem electronic de conducere a focului care cuprinde şi un sistem de evaluare şi ierarhizare a ameninţărilor, sistemul SEA ZENITH devine sistemul SEA GUARD, pe care F.M.M. ale Turciei l-au ales pentru a echipa fregatele sale din clasa Yavuz.

Dacă se elimină soclul înclinat şi se păstrează şi instalaţia electronică, sistemul SEA GUARD se transformă în SEA SHIELD. În acest caz unghiul de ochire în înălţime se reduce la +80°, în timp ce unitatea de foc este limitată la 1.000 lovituri. Marele său avantaj este că se montează pe punte, fără nacelă sub punte, ceea ce îl face apt pentru navele cu tonaj redus.

Singurul sistem occidental care poate rivaliza cu cadenţa de tragere a sistemului de apărare apropiată rusesc AK-630M 1-2 este MYRIAD, produs de firma Breda, pe care această firmă italiană îl oferă pentru a înlocui sistemul DARDO cal. 40 mm. Ca şi AK-630 M1-2, MYRIAD este compus dintr-un afet simplu, de 7.700 kg, care susţine două tunuri GATLING cu şapte ţevi OERLIKOM KBD 5000 cal. 25 mm. Fiecare tun este controlat de un microprocesor şi trage cu o cadenţă de 5.000 lovituri/minut. Firma Breda estimează că la această cadenţă, riscul unui incident de tragere este de 1 la 200 lovituri. Firma Breda a pus la punct, din acest motiv, un mecanism special care, în caz de rateu, deconectează automat alimentarea, ejectează proiectilul care nu a fost tras, reconectează alimentarea şi reia tragerea. În cazul prototipului, toată această secvenţă durează 2,8 secunde, dar firma speră să scurteze acest timp la sistemele din producţia de serie.

Radiolocatorul monoimpuls Selenia-Elsag, pentru observarea şi urmărirea ţintelor şi radiolocatorul cu unde milimetrice Contraves Italiana de urmărire de precizie sunt montate pe un soclu separat. Varianta ce va fi produsă în serie va fi dotată, fără îndoială, cu captatori optronici. Sistemul va fi realizat pe o arhitectură de magistrală numerică redundantă şi controlat de o staţie de lucru MAGICS, produsă de firmele Selenia-Elsag.

Calibrul 20 mm

Dintre toate sistemele de apărare apropiată a navelor, cel mai cunoscut şi mai răspândit este sistemul PHALANX Mk 15. A fost dezvoltat la începutul anilor ’70 de firma General Dynamics Pomona (astăzi devenită o filială a firmei Hughes) şi a intrat în înzestrarea F.M.M. ale SUA în anul 1980, încă înainte de a fi exportat în multe ţări ca Arabia Saudită, Australia, Brazilia, Canada, Grecia, Israel, Japonia, Pakistan, Portugalia, Marea Britanie şi Taiwan.

Tunul, muniţia şi radiolocatorul sunt grupate într-un ansamblu cilindric monobloc. Tunul este unul de tip GATLING, cal. 20 mm M61A1 produs de firma General Electric. Viteza proiectilului la gura ţevii este de 1.030 m/s. Cadenţa de tragere maximă a variantei iniţiale PHALANX BLOCK 0 este de 3.000 lovituri/minut. Tamburul încărcătorului este situat imediat sub tun şi are o capacitate de 980 lovituri. Radiolocatorul Doppler, în impuls, bimodal în banda J este montat pe partea superioară.

Varianta îmbunătăţită BLOCK 1, care a intrat în înzestrarea F.M.M. ale SUA în anul 1988, are un tambur cu o capacitate de 1.500 lovituri şi o cadenţă de tragere de 4.000 lovituri/minut. Noua antenă a radiolocatorului îmbunătăţeşte caracteristica de directivitate a radiolocatorului în plan vertical. Se au în vedere şi alte perfecţionări, şi anume o servocomandă pneumatică, o fiabilitate sporită şi un radiolocator mai performant. Afetul şi servomecanismele de comandă au fost calculate iniţial pentru tunuri cal. 25 mm şi chiar cal. 30 mm. În prezent există intenţia de a se realiza varianta BLOCK 2, cu două ţevi cal. 25 mm şi cu sesizoare îmbunătăţite.

Proiectilul Mk 149 cal. 20 mm dezvoltat iniţial pentru sistemul PHALANX era cu coafă detaşabilă, proiectilul propriu-zis era subcalibru, cu diametrul de circa 12 mm, confecţionat din uraniu sărăcit. Ca urmare a unei propuneri formulate în urmă cu trei ani de firma Olin Ordnance, F.M.M. ale SUA au renunţat la uraniul sărăcit în favoarea tungstenului pentru toate proiectilele antirachetă produse pentru sistemul PHALANX.

Densitatea ridicată a uraniului sărăcit îl face, teoretic, materialul ideal pentru proiectilele subcalibru, dar utilizarea sa rămâne obiect de controversă. În timpul războiului din Golful Persic, tancurile aliate au tras circa 5.000 proiectile subcalibru din uraniu sărăcit, la care trebuie adăugate nenumăratele proiectile cal. 30 mm trase de avioanele de asalt A-10. Mulţi cercetători afirmă cu convingere că uraniul sărăcit stă la baza “sindromului Furtuna Deşertului” care afectează o parte din personalul care a luat parte la operaţie. Boala pare a fi pricinuită, afirmă specialiştii, de inhalarea subproduselor rezultate din combustia uraniului.

Sistemul de apărare apropiată MEROKA, produs de firma Bazan, are şi el calibrul 20 mm. Tunul nu este de tip GATLING, dar are 12 ţevi independente, solidare cu afetul, care trag trei câte trei. După tragerea a 12 proiectile blocul culatei unice se dezăvoreşte, reculează şi începe ciclul de reîncărcare. Cele 12 tunuri goale sunt extrase şi înlocuite cu 12 proiectile noi. Două benzi de transfer aduc proiectilele dintr-un încărcător cu 720 lovituri, cu funcţionare hidraulică. Sistemul MEROKA trage în prezent proiectile exploziv-incendiare, perforante sau subcalibru-trasoare. Se află în studiu un nou tip de proiectil subcalibru, probabil cu coafă detaşabilă.

Radiolocatorul de observare asociat cu sistemul MEROKA este în bandă L, cu frecvenţă variabilă, RAN-12 L, care nu este solidar cu afetul şi care transmite datele despre ţintă unui sistem pe bază de microprocesoare. Acest sistem poate repartiza ţintele pentru opt sisteme MEROKA diferite. Radiolocatorul de urmărire a ţintei, produs de firma Lockheed Electronics, este montat pe plafonul turelei. El foloseşte acelaşi tip de antenă ca şi radiolocatorul AN/VPS/2 care echipează sistemul PHALANX. F.M.M. spaniole sunt în prezent singurele care au introdus în înzestrare un număr mare de sisteme de apărare apropiată MEROKA.

Concluzii

Aflate în dotarea F.M.M. ale multor ţări sau pe punctul de a intra în înzestrare, sistemele de apărare apropiată par a-şi fi asigurat definitiv un loc pe puntea navelor de suprafaţă. Rămâne totuşi o incertitudine: care va fi eficacitatea reală a sistemelor actuale împotriva unor eventuale rachete antinavă supersonice ce se vor produce în viitor? Dacă racheta X-15C va părăsi planşetele proiectanţilor ruşi şi va inunda piaţa mondială, cei ce vor voi să se apere de ea vor trebui să se înzestreze cu tunuri şi mai rapide şi cu muniţie şi mai inteligentă.

Armada International, Elveţia, vol. 17, nr. 4, aug.-sep. 1993