SISTEME DE ARMAMENT PENTRU FOC DE SPRIJIN NAVAL

Ideea tot mai pregnantă, conform căreia conflictele viitoare vor opune forţelor amfibii de asalt apărării pregătite din timp a lioralului, a obligat F.M.M. din toată lumea să-şi reevalueze capacitatea sprijinirii infanteriei marine în lupta acesteia pentru debarcare pe plajă. Această problemă a devenit acută pentru Statele Unite, care vor utiliza nave amfibii pe pernă de aer pentru debarcarea personalului şi materialelor aflate pe navele staţionate în larg. F.M.M. ale SUA şi-au retras din serviciu navele militare mari, producând o breşă în capacitatea lor de a asigura focul de sprijin cu navele de suprafaţă. Totuşi, în cadrul focului de sprijin poate juca un rol important armamentul pentru apărarea apropiată a navelor, tehnicienii grăbindu-se să armeze principalele nave de suprafaţă şi, probabil, navele amfibii – cu sisteme de armament care pot răspunde la cererile de foc până la distanţe mult mai mari decât de obicei. Poate fi vorba despre tunuri, rachete sau o combinaţie a acestor două sisteme de armament.

Atitudinea europeană faţă de viitorul bombardamentului asupra ţărmului nu a fost precizată încă şi nu pare posibilă nici o decizie, nici în cea de a doua jumătate a anilor ’90. Cel dintâi semn al unei oarecare schimbări de filosofie a devenit evident în momentul în care F.M.M. ale Franţei, Italiei şi Angliei au făcut cunoscută specificaţia armamentului ales pentru proiectul HORIZON – noua generaţie de fregate, construite în comun – în ciuda faptului că, iniţial, navele din clasa respectivă erau destinate misiunilor de apărare A.A.

Schiţa de specificaţie a F.M.M. engleze pentru viitoarele lor arme SSGW (Surface-to-Surface Guided Weapon = arme dirijate navă-navă), prezentată industriei constructoare la sfârşitul anului 1993, evidenţiază un interes deosebit pentru rachetele tactice fără încărcătură nucleară, ele reprezentând totuşi numai componenta secundară a cerinţelor F.M.M. engleze pentru mijloace de atac naval până la distanţa de 200 km. Răspunsul industriei de armament se bazează, în primul rând, pe variantele navale ale rachetelor aer-navă, propuse în Cerinţele 1236 ale Statului major al F.A.M. engleze şi care definesc o rachetă cu încărcătură de luptă convenţională, lansată din afara contactului cu inamicul, CASOM (Conwentionally Armed Stand-Off Missile).

Firma Matra Defense, care-şi propune să colaboreze în domeniul construcţiei rachetelor cu British Aerospace Dynamics, studiază în prezent o variantă navală a rachetei aer-sol APACE-C, cu rază de acţiune majorată. Această armă, cu raza de acţiune de până la 600 km, va încorpora submuniţii, un sistem de vizare pentru urmărirea profilului terenului şi un căutător PROMETHEE în gama undelor milimetrice, fabricat de firma Thomson-CSF. Ca alternativă, o viitoare variantă va putea cuprinde căutătorul franco-german ASTRID cu două regimuri de funcţionare (unde milimetrice/I.R.). Din punct de vedere al lungimii (5,1 m) şi greutăţii sale (1.200 kg), racheta este echivalentă rachetei de croazieră TOMAHAWK a F.M.M. ale SUA, dar are un diametru mai mare şi nu poate fi lansată prin tubul lanstorpile al unui submarin.

Firma Aerospatiale are în atenţie varianta lansată de pe navă a rachetei sale supersonice ASMP-C, o armă cu încărcătura de luptă convenţională, similară în proporţie de aproximativ 70% rachetei ASMP cu încărcătură nucleară, aflată încă din 1986 în dotarea F.A.M. şi ale F.A. ale F.M.M. franceze. Conform declaraţiilor reprezentanţilor firmei, dezvoltarea rachetei ASMP-C va dura aproximativ patru ani şi va costa ceva mai puţin de 1 mrd franci francezi (aproximativ 170 mil. dolari). Preţul unei rachete va fi de 1,7 mil. dolari.

Viteza extrem de înaltă (800 m/s în ultima fază) a rachetei în greutate de 885 kg şi atacul în picaj, îi permit acesteia să străpungă un strat de pământ gros de 10 m, urmat de 2 m beton. Racheta dispune de o încărcătură de luptă în greutate de 240 kg, identică cu cea a rachetei dirijate prin laser AS 30. Varianta lansată din aer a rachetei ASMP-C va avea o rază de acţiune cuprinsă între 180 km (inclusiv 20 km de zbor la rasul valurilor, pe ultima fază de apropiere de ţintă), până la 300 km (dacă cea mai mare parte a zborului se desfăşoară la înălţime medie). Această rachetă este un posibil succesor al rachetei antinavă EXOCET (produsă de firma Aerospatiale), în locul fostului proiect franco-german ANS, deşi acest ultim program urma să fie restructurat până la sfârşitul anului 1993.

Atât racheta APACE-C, cât şi ASMP-C au nevoie de rachete auxiliare de start iar mai târziu vor dispune de un sistem inerţial de dirijare (probabil cu elemente GPS = Global Positioning System) şi de un sesizor pentru faza finală a zborului. Sunt luate în considerare şi alte opţiuni cum ar fi calculatorul de dirijare folosit pe racheta sol-aer ASTER (produsă de firma Eurosaw) şi un căutător de ţinte în I.R., cu foarte mare rezoluţie, similar celui de pe racheta aer-aer MICA (fabricată de firma Matra). Diametrul de 35 cm şi lungimea de 5 m a noii rachete fac să poată fi lansată din tuburile lanstorpile ale submarinelor. Pe navele de suprafaţă, firma Aerospatiale ia în considerare lansarea verticală a rachetei ASMP-C. Pentru fregatele din programul HORIZON, F.M.M. italiene au solicitat un sistem vertical de lansare cu rol dublu, acesta putând funcţiona atât cu rachetă navă-aer, cât şi navă-navă. Din motive financiare, ideea nu a fost însuşită şi de ceilalţi parteneri (Franţa şi Anglia).

În domeniul tunurilor pentru bombardarea ţărmului sunt aşteptate dezvoltări esenţiale, chiar în scurt timp, în sensul îmbunătăţirii sistemelor existente de armament, în flotele europene.

Schimbarea cea mai importantă a început să fie derulată de către firma italiană OTO Melara, care a reproiectat tunul său COMPACT, cal. 127 mm şi lungimea ţevii de 54 calibre, pentru a putea arma navele cu deplasamentul inferior celor 1.500 t.Tunul de mică greutate rezultat, LWGM (Light Wight Gun Mount), primul exemplu din sistemele de armament naval ale anului 1994, are o greutate de numai 17 t, comparativ cu 37 t, cât cântăreşte sistemul iniţial.

Tunul LWGM va continua să folosească muniţia americană cal. 127 mm, dar cu noi încărcături de azvârlire, pentru obţinerea unei viteze iniţiale mai mari şi mărirea bătăii, fără creşterea valorii maxime a presiunii gazelor în camera de ardere. Sistemul actual de încărcare se bazează pe trei tamburi cu câte 22 lovituri aduse la tun de un ascensor, din magazia de muniţie. Noul sistem va elimina aceşti tamburi, înlocuindu-i cu trei dispozitive automate de transport: unul pentru încărcăturile de azvârlire şi două pentru diverse tipuri de proiectile. Această modificare va asigura o capacitate continuă de foc A.A., permiţând totodată tunului să execute orice misiuni de foc împotriva navelor de suprafaţă şi, deci, şi bombardarea ţintelor de pe ţărm.

Ministerul Apărării al Marii Britanii a decis să aloce suma de 30 mil. dolari pentru dezvoltarea tunului N155-2000 al firmei VSEL, un tun naval cal. 155 mm, cu ţeava lungă de 52 calibre, care foloseşte muniţie standard NATO pentru obuzier. În plus, firma studiază varianta antinavă a tunului Mk 8, cal. 114 mm, din dotarea navelor F.M.M. engleze (şi ale altor cinci ţări) ce înglobează câteva din tehnologiile tunului cal. 114 mm, perfecţionat. Printre altele, foloseşte sistem de acţionare electric, în locul celui hidraulic şi preia avantajele îmbunătăţirii poziţionării pe navă, pentru creşterea siguranţei sale în funcţionare.

De asemenea, firma VSEL colaborează cu firmele Sedachim şi Royal Ordnance pentru realizarea unui nou proiectil, care să corespundă cerinţelor F.M.M. britanice. Noul proiectil va avea o bătaie de 27,5 km, comparativ cu 22 km, cât are muniţia actuală.

Preocupările SUA

La bordul navelor militare ale F.M.M. ale SUA (crucişătoare, distrugătoare, fregate şi nave pentru operaţii amfibii de asalt) este montat tunul Ml 45 cal. 127 mm cu ţeava lungă de 54 calibre, fabricat de filiala Naval Systems a firmei FMC. Acest sistem de armament a fost adoptat şi de F.M.M. ale Australiei, Greciei, Noii Zeelande, Tailandei şi Turciei, sporind astfel la peste 180 numărul navelor armate cu tunul Ml 45.

În cadrul Programului său de îmbunătăţiri tehnice TIP (Technical Improvements Program), firma FMC a adus tunului standard o serie de perfecţionări care au condus la creşterea siguranţei sale în exploatare şi la reducerea preţului de cost. Prima din perfecţionările adoptate a fost realizarea unui nou ansamblu de protecţie, care să minimizeze amprenta de radiolocaţie a sistemului de armament. Alte perfecţionări se referă la adoptarea unui sistem de încărcare îmbunătăţit care să permită o cadenţă de 40 lovituri/min., în cazul focului de salvă şi de 23 lovituri/min. la executarea focului de sprijin.

Firma a propus şi o variantă foarte uşoară a tunului Mk 45, similară până la 90% cu tunul existent, dar cu greutatea redusă cu 2,7 t. Sistemul respectiv va putea fi transformat ulterior în tun electrotermic-chimic (ETC), prin folosirea unor impulsuri electrice scurte, de mare intensitate şi tensiune, pentru aprinderea unor încărcături de azvârlire cu foarte mare energie. Acest sistem permite controlul permanent şi integral al procesului de combustie, deci al balisticii interioare şi obţinerea unei viteze iniţiale mult mai mari decât cea realizată de armele convenţionale.

Comandamentul american pentru sisteme navale apreciază că o mare parte din armele existente vor răspunde necesităţilor viitoare de foc naval de sprijin, care se referă la:

- asigurarea apărării A.A.;

- lupta cu artileria şi alte mijloace ale apărării de coastă;

- sprijinul de foc pentru operaţiile de debarcare;

- interzicerea reîntăririi forţelor inamice.

Centrul pentru analize navale a efectuat o analiză a costurilor şi eficacităţii operaţionale a soluţiilor potenţiale, atât în domeniul tunurilor, cât şi al rachetelor. În ceea ce priveşte tunurile, este vorba despre calibre diferite (127 mm, 155 mm şi 203 mm) şi modele de propulsie variate (electrotermic-chimic, încărcătură lichidă şi încărcătură solidă modernă). Domeniul rachetelor include: sistemul NATACMS (Naval Tactical Missile System = sistem naval de rachete tactice), o variantă a sistemului ATACMS al T.U.; o variantă a rachetei de croazieră TLAM (TOMAHAWK Land Attack Missile = racheta TOMAHAWK de atac terestru), cu un cap de luptă convenţional în greutate de 860 kg şi folosind un sistem de dirijare GPS; racheta SMASHR (Standard Missile Autonomous Strike Homing Round = rachetă standard autonomă cu autodirijare pe ultima parte a traiectoriei), variantă a rachetei sol-aer standard; racheta SLAM maritimă, o variantă lansată de pe navă a rachetei de atac la sol, lansate din afara contactului cu inamicul AGM-84E, folosind probabil aripile şi rachetele auxiliare de lansare ale rachetei TOMAHAWK; racheta BEACHCOMER a firmei Martin Marietta; racheta SEA BEAR, dezvoltată pe baza bombei dirijate SKIPPER.

Către sfârşitul anului 1993, firma Loral Vought Systems spera să primească comanda pentru un program NATACMS de demonstrare a tehnologiilor avansate, cu durata de un an. Acest program ar include şi introducerea unui sistem integrat de navigaţie GPS/INS, care a început să fie realizat de T.U. americane, precum şi dezvoltarea unui lansator corespunzător. Proiectul prevede lansarea primei rachete NATACMS în octombrie 1994, în poligonul White Sands Missile Range şi testarea sa în condiţii de mare, în decembrie 1994, în Centrul de testare a rachetelor, din Pacific. O rachetă NATACMS operaţională va putea fi lansată de pe o variantă modificată a actualului lansator terestru, montată pe puntea unui nave pentru operaţii amfibii, de pe un lansator cu şine sau un lansator vertical Mk 41 VLS, dispuse pe un crucişător sau distrugător.

În paralel cu aceasta, programul în trei faze AGWST (Advanced Gun Weapon System Technology = tehnologii avansate pentru sisteme de armament artileristic), care a început să fie derulat de Centrul american pentru lupte navale de suprafaţă (NSWC = Naval Surface Warfare Center) în urmă cu opt ani, analizează îmbunătăţirile posibile care pot proveni din combinarea noilor tehnologii artileristice cu modelel avansate de proiectile. Programul se referă la cinci tipuri de misiuni: lupta A.A. (AAW = anti-air warfare), lupta împotriva navelor de suprafaţă (ASuW = anti-surface warfare), sprijin de foc al acţiunilor navale de suprafaţă (NSFS = naval surface air support), suprimarea apărării A.A. inamice (SEAD – suppresion of enemy air defenses) şi bombardamentul.

Firma Naval Ordnance Station (filială a firmei NSWC Crane Division) a primit opt comenzi în cadrul primei faze a programului AGWST, trei dintre acestea referindu-se la tehnologii artileristice (studii de proiectare a sistemului, studii privind performanţele tunurilor electrotermice-chimice şi tehnologii privind încărcăturile lichide de azvârlire).

Alte cinci comenzi au fost lansate în cadrul primei faze a programului, pentru proiectile. Firmele Aerojet Electronic Systems, Alliant Techsystems şi Loral Aeronautic lucrează în domeniul loviturilor defensive, iar Alliant Techsystems şi McDonnel Douglas Aerospace în cel al muniţiilor ofensive. Proiectul firmei Alliant pentru această ultimă categorie de muniţie se referă la o lovitură cu submuniţii, asistată de motor rachetă, care transportă submuniţii dirijate de precizie, dispunând fiecare de un radiolocator de căutare în gama undelor milimetrice, de un sistem de dirijare GPS şi un sistem automat de recunoaştere a ţintelor ATR (automat target recognition).

Firma McDonnell Douglas propune un proiectil cal. 155 mm, cu motor rachetă dirijat, care poate utiliza sistemul de dirijare GPS şi cel de recunoaştere a ţintelor ATR, dar dispunând de un căutător în I.R., cu focalizarea în planul antenei.

Faza a doua a programului AGWST, cu o durată de trei ani, va trebui să realizeze modelele demonstrative ale conceptelor celor mai promiţătoare. Faza a treia, cu aceeaşi durată, ar urma să devină o demonstraţie a tehnologiilor avansate. Toate sistemele operaţionale de armament, care vor fi realizate în cadrul programului AGWST, vor intra în dotare în anul 2003, armând iniţial distrugătoarele DDG 51 din clasa ARLEIGH BURKE.

Specialiştii firmei FMC afirmă că studiile efectuate în prima fază a programului, conduc la concluzia că nici o armă nu poate îndeplini, ea singură, toate cele cinci categorii de misiuni. Ei susţin că, pentru misiunile de luptă A.A. (AAW) şi împotriva navelor de suprafaţă (ASuW) poate fi folosită o armă cal. 127 mm, iar pentru restul de trei misiuni propun o armă cal. 203 mm. Firma lucrează deja la un tun electrotermic-chimic cal. 127 mm, în cadrul unui program de patru ani, lansat de Agenţia pentru apărare nucleară a SUA. În prima parte a acestui efort, încheiată în octombrie 1992, au fost trase 55 de lovituri – cu o energie cinetică maximă de 18 MJ – dintr-un tun electrotermic cal. 127 mm, cu lungimea ţevii de 54 calibre. Faza a doua – începută în 1993 – cuprinde executarea aproximativ a aceluiaşi număr de lovituri, intenţionându-se mărirea energiei cinetice la tura ţevii, până la 22 MJ. Acest program va fi încheiat cu executarea tragerilor dintr-un tun electrotermic-chimic, provenit prin modificarea configuraţiei unui tun Mk 45, amplasat la bordul unui distrugător al F.M.M. ale SUA.

Firma FMC a elaborat deja analizele de cost şi eficacitate operaţională pentru un tun electrotermic-chimic cal. 127 mm şi lungimea ţevii de 60 calibre – cu posibilitatea prelungirii acesteia până la 70 calibre – şi a unui tun convenţional Mk 71 cal. 203 mm (care ar putea fi transformat ulterior în tun electrotermic-chimic).

Proiectul tunului Mk 71 a fost definitivat în anul 1978, dar acesta nu a devenit operaţional în cadrul F.M.M. Specialiştii firmei FMC susţin că acest proiect poate fi perfecţionat prin adoptarea unui sistem de comandă similar celui al tunului Mk 45, prin prelungirea ţevii de la 55 calibre, la 60 calibre, prin creşterea capacităţii sistemului de recul şi prin reproiectarea camerei de ardere, pentru a o face rezistentă la o presiune mai înaltă (necesară, de altfel, şi pentru trecerea la varianta electrotermică-chimică).

Aceeaşi firmă a făcut propuneri pentru o nouă familie de muniţii cal. 203 mm, având la bază seria Mk 25, aflată în serviciu. Proiectilele existente ar urma să fie modificate prin adăugarea la bază a unei unităţi suplimentare de încărcătură de azvârlire (încărcătură de azvârlire “purtată”) şi introducerea uneia din următoarele trei categorii de încărcătură utilă: două submuniţii SADARM (Sense and Destroy Armour – descoperă şi distruge blindajul); 120 grenade M 46; încărcătură PBXN cu mare putere de explozie. Toate aceste trei tipuri de încărcături au greutatea de aproximativ 100 kg şi au caracteristici balistice similare, permiţând utilizarea aceloraşi tabele de tragere. Tras dintr-un tun cal. 203 mm, cu lungimea ţevii de 60 calibre, proiectilele respective pot ajunge până la distanţa de 46 km. În prima fază a programului AGWST firma General Dynamics Land Systems studiază un tun electrotermic-chimic cal. 127 mm, cu lungimea ţevii de 50 calibre, cu ţeava ghintuită. De asemenea, firma a încheiat prima fază a demonstraţiilor privind factorul electric de amplificare EEF (Electrical Enhancement Factor) al tunurilor electrotermice-chimice, pentru T.U. ale SUA. Acest factor reprezintă raportul dintre energia cinetică la gura ţevii şi energia electrică care alimentează sistemul, analiza fiind întreprinsă pentru reducerea la minimum a energiei electrice consumate.

Firma Martin Marietta a făcut cunoscute îmbunătăţirile potenţiale de care dispune tehnologia încărcăturilor lichide de azvârlire, incluzând mărirea bătăii, precizia şi siguranţa, precum şi costul mai redus, comparativ cu tunurile navale actuale. Folosindu-se muniţia standard din dotarea T.U. ale SUA, poate fi realizată o bătaie de 65 km iar cu noile proiectile puse la punct în cadrul programului AGWST, bătaia poate ajunge până la 185 km. Presiunea mai mică din camera de combustie, realizată de încărcăturile de azvârlire lichide, permite lansarea sigură (fără defecţiuni) a oricăror încărcături. Printre avantaje se mai numără posibilitatea măririi calibrului de la 127 mm la 203 mm, reducerea greutăţii şi volumului sistemului şi mărirea siguranţei în funcţionare.

Iniţial, firma Martin Marietta va adopta tunul XM 300 DEFENDER cu încărcătură lichidă de azvârlire, cal. 155 mm, care a fost dezvoltat ca sistem avansat de artilerie de câmp, AFAS (Advanced Field Artillery System) pentru T.U. ale SUA. Specialiştii firmei susţin că un tun naval cu încărcătură de azvârlire lichid, cal. 155 mm şi lungimea ţevii de 52 calibre, cu greutatea de 18,2 t, atinge o bătaie de 48 km şi o cadenţă de 16-20 lovituri/min. Un tun naval cal. 203 mm şi lungimea ţevii de 55 calibre are greutatea de 50 t şi atinge o bătaie de 55 km.

International Defense Review, Anglia, vol. 26, nr.10, oct. 1993