NOI RACHETE ANTINAVĂ RUSEŞTI

Racheta antinavă 85-RU

 

Sistemul antinavă 85-RU, dezvoltat de către biroul de proiectare Raduga şi prezentat în premieră la expoziţia de tehnică militară IDEX 93 din Abu Dhabi, a fost greşit apreciat de o serie de specialişti ca o noutate în domeniu, aceasta datorită faptului că nu mai fusese văzut până atunci. Acest sistem, cunoscut sub denumirea de cod NATO SS-N-14 SILEX, a devenit operaţional în 1970 la bordul fregatelor din clasa KRIVAK şi crucişătoarelor din clasa KRESTA II, fiind montat, de asemenea, pe crucişătoarele din clasa NIKOLAEV, pe primul din clasa KIROV şi pe distrugătoarele antisubmarine din clasa UDALOY.

Când a intrat în dotarea F.M.M. sovietice, sistemul 85-RU a fost considerat în Occident ca un sistem de rachete antinavă, destinat să înlocuiască vechiul sistem SS-N-3 SHADDOCK, de pe crucişătoarele din clasele KYNDA şi KRESTA I. Faptul că F.M.M. sovietice au denumit navele din clasele KRESTA II şi NIKOALEV ca “mari nave antisubmarine” în loc de “crucişătoare purtătoare de rachete”, a fost apreciat în Vest ca simplă propagandă. Totuşi, la sfârşitul anilor ’70 a devenit clar faptul că racheta SILEX transportă o mică torpilă fiind astfel considerată ca armă antisubmarină. Această constatare a provocat nu numai o revedere a caracteristicilor tehnice ale navelor dotate cu aceste sisteme, dar a şi declanşat o reevaluare completă a tendinţelor de dezvoltare a F.M.M. sovietice. A devenit astfel evidentă reorientarea misiunilor principale ale F.M.M., de la protejarea teritoriului naţional împotriva unui posibil atac nuclear lansat de avioanele de pe portavioanele americane, către protecţia împotriva submarinelor nucleare cu rachete balistice ale SUA; o dată cu creşterea razei de acţiune a rachetelor balistice americane lansate de pe submarine, această orientare a devenit caducă; principala misiune a F.M.M. sovietice s-a orientat aşadar spre protecţia zonelor de acţiune ale submarinelor sale nucleare cu rachete balistice, împotriva incursiunilor submarinelor nucleare americane.

Există totuşi o mare neconcordanţă: ca denumire, identificarea rachetei SILEX ca armă antisubmarină impune concluzia că nava purtătoare nu dispune de posibilităţi de luptă împotriva navelor de suprafaţă, cu excepţia unor sisteme de artilerie cal. 57 m şi 76 mm. Dar constructorii ruşi nu puteau face greşeala de a realiza crucişătoarele din clasa NIKOLAEV, fără capacitatea de a purta lupta împotriva navelor de suprafaţă ale inamicului. S-a crezut că sistemul SILEX ar putea avea două întrebuinţări, dar această idee nu a fost acceptată. Sistemul SS-N-14 continuă să fie considerat o armă antisubmarină propriu-zisă, iar ulterior s-a ajuns la concluzia că navele dotate cu acest sistem, dispun probabil de capacităţi secundare de luptă antinavă.

În prezent se cunoaşte că sistemul 85-RU are un dublu rol (sistem de luptă antisubmarină şi antinavă); funcţionalitatea dorită poate fi stabilită imediat după lansare. Racheta transportă o torpilă antisubmarină E 53 (autodirijare activă/pasivă, raza de acţiune = 28 km, greutatea capului de luptă = 150 kg), dar poate fi înzestrată cu un cap de luptă antinavă, perforant, în greutate de 350 kg. De asemenea, există şi două sisteme de dirijare, din care unul, denumit comandă radio (suficient pentru rolul de armă antisubmarină), iar celălalt, un sistem pasiv de autodirijare în I.R., pentru rolul de armă antinavă.

Atunci când este comandat rolul de armă antisubmarină, submarinul 85-RU funcţionează identic cu sistemele de rachete antisubmarine MALAFON sau IKARA; arma este dirijată prin semnale radio codificate, transmise de nava lansatoare şi îndreptate către poziţia aproximativă a ţintei; în continuare, misiunea de căutare şi atac revine sistemului de autodirijare al torpilei. Dacă ţinta este o navă de suprafaţă, sistemul de autodirijare al torpilei este oprit, racheta dirijându-se pe ultima parte a traiectoriei după amprenta în I.R. a ţintei, fără a mai folosi dirijarea prin radio. Încărcăturile cumulate ale celor două capete de luptă (350 kg al rachetei şi 150 kg al torpilei) asigură o capacitate de distrugere suficientă.

Fiind un compromis din punct de vedere tehnic, sistemul 85-RU reprezintă totodată o soluţie extrem de avantajoasă pentru rezolvarea problemei asigurării posibilităţilor adecvate de luptă antisubmarină şi antinavă, ocupând un spaţiu limitat pe puntea navei purtătoare.

Principalele caracteristici tehnico-tactice ale sistemului 85-RU sunt următoarele:

- greutatea la lansare (kg) 4.000;

- lungimea totală (mm) 7.200;

- diametrul corpului rachetei (mm) 574;

- diametrul rachetei + torpilei (mm) 1.350;

- raza maximă de acţiune (km) 56;

- viteza maximă (Mach) 0,95;

- înălţimea de zbor (m) 400

- propulsia două rachete auxiliare de start şi un motor rachetă cu combustibil solid;

- pregătirea lansării (s) 15.

Racheta antinavă 3M-80

Una din surprizele cele mai mari ale expoziţiei de tehnică militară Mosaeroshow ’92 a reprezentat-o, după avionul Su-27 K, “uriaşa” rachetă aer-navă, dezvoltată de acelaşi birou de proiectări Raduga şi care a primit denumirea comercială MOSKIT. La momentul respectiv, reprezentanţii biroului de proiectare au afirmat că această armă este încă în dezvoltare şi viitorul ei este relativ incert.

La expoziţia IDEX ’93, variantei navă-navă a acestei armei i-a fost dedicat un panou publicitar, fiind prezentată sub numele 3M-80. Mai mulţi comentatori occidentali au ajuns la concluzia că acet model se află, de asemenea, în faza de dezvoltare. În prezent, sistemul 3M-80, cunoscut sub denumirea codificată NATO SS-N-22 SUNBURN, se află în dotarea distrugătoarelor din clasa SOVREMENNY, a corvetelor purtătoare de rachete din clasa TARANTUL III şi pe nava experimentală cu efect de suprafaţă SIVUCH.

Construcţia şi caracteristicile tehnico-tactice ale rachetei 3M-80 nu au echivalenţă în occident, ele fiind cu mult superioare oricărei rachete antinavă vestice, aflată în dotare sau în curs de dezvoltare. Faţă de Franţa şi Germania, care abia şi-au pus problema realizării împreună a unui asemenea sistem antinavă, sau faţă de F.M.M. ale SUA care nu au avut nici un astfel de program până în anii ’80, F.M.M. ale Uniunii Sovietice dispun deja de o rachetă supersonică antinavă (cu viteza de 2.800 km/h), cu caracteristici superioare rachetelor ce vor fi dezvoltate în Occident.

Racheta 3M-80 are o greutate la lansare de 3.950 kg (din aceasta 300 kg reprezintă greutatea capului de luptă perforant), lungimea totală de 9.385 mm şi diametrul corpului de 1.300 mm (cu suprafeţele de comandă pliate). Propulsia se realizează printr-un motor integrat rachetă/turboreactor, acesta reprezentând un domeniu în care proiectanţii sovietici dispun de experienţă extraordinar de bogată; această sursă de putere asigură o viteză de croazieră de 2.800 km/h, la o rază de acţiune maximă de 90 km. Variantele aer-navă propuse vor avea o rază de acţiune cuprinsă între 150 şi 250 km, funcţie de altitudinea de lansare şi de viteza avionului. Acceleraţia extrem de înaltă limitează sectorul de angajare a ţintei până la 60º de fiecare parte a direcţiei de lansare. Pofilul traiectoriei de zbor, comandat de un radioaltimetru, este de tipul “zbor la rasul valurilor” cu plafonul zborului de croazieră de 20 m (redus până la şapte metri pe porţiunea finală de atac a traiectoriei).

Pe porţiunea zborului de croazieră dirijarea se face inerţial, iar pe ultima porţiune a traiectoriei racheta se autodirijează cu un radiolocator activ/pasiv, precum şi printr-un sistem de autodirijare în condiţii de bruiaj, cel din urmă fiind pus automat în funcţiune în condiţii de luptă electronică extrem de severe. Reprezentanţii centrului de proiectare au susţinut că probabilitatea de lovire a unei nave de mari dimensiuni este de 94%, şi că 1,2 rachete sunt suficiente pentru a scoate din luptă sau a scufunda un distrugător mare, iar 1,5 rachete pot distruge o navă de transport cu deplasamentul de 20.000 t.

Racheta 3M-80 va avea nevoie de numai două minute pentru a lovi o ţintă la distanţa maximă de 90 km, dar deşi este extrem de rapidă ea poate fi şi relativ uşor descoperită la mare distanţă, cu radiolocatorul sau cu sesizoare în I.R. ori electronooptice. Totuşi, aceasta rămâne un dezavantaj relativ redus, întrucât raza de acţiune a sesizoarelor este oricum limitată la orizontul de radiolocaţie sau optic.

Toate caracteristicile cinematice ale rachetei 3M-80 au fost optimizate în scopul specific de a depăşi bariera defensivă a sistemelor americane AEGIS. Punctul de pornire l-a constituit o profundă analiză a caracteristicilor sistemului AEGIS, cu raza de detecţie, viteza de calcul şi timpul de reacţie, precum şi a caracteristicilor cinematice ale rachetei STANDARD SM 2 (acceleraţia de lansare, factorul manevrier maxim şi raza minimă de angajare). Deşi variantele actuale ale rachetelor STANDARD sunt capabile să angajeze o ţintă de mici dimensiuni care zboară la înălţimea de şapte metri (ceea ce ar trebui totuşi demonstrat), totuşi sistemul AEGIS pare a nu avea şanse împotriva unui atac cu rachete 3M-80, astfel încât navele americane nu vor avea altă apărare mai eficace decât sistemele PHALANX.

Racheta antinavă X-65 CE

Sistemul X-65 CE a început să fie dezvoltat de biroul Raduga ca o rachetă aer-navă subsonică, cu rază mare de acţiune. Ea este derivată din racheta strategică de croazieră ae-navă, RKV-15 B (denumită în cadrul NATO AS-15 KENT), dezvoltată iniţial pentru a juca un rol nuclear strategic şi intrată în dotare în a doua jumătate a anilor ’80. Arma prezentată în expoziţia de la Abu Dhabi are o nouă parte frontală cu secţiunea uşor triunghiulară, aceasta probabil pentru reducerea amprentei de radiolocaţie; totuşi, reprezentanţii proiectantului au afirmat că în adaptarea acestei forme nu s-a pornit de la considerente de mascare, secţiunea frontală triunghiulară fiind necesară pentru dispunerea antenei de radiolocaţie.

Racheta X-65 CE este destinată în special atacării ţintelor de suprafaţă mari (cu suprafaţa echivalentă de radiolocaţie de peste 300 m²), cum ar fi portavioanele americane, în condiţii de luptă electronică extrem de severe. Ea pare a fi compatibilă numai cu bombardierul TU-95 MS BEAR H, care poate transporta două rachete până în interiorul zonei de lansare; un alt “candidat” pentru racheta X-65 CE ar putea fi şi avionul de patrulare maritimă TU-142 M3. Proiectanţii rachetei au afirmat că este posibilă integrarea acesteia pe alte platforme zburătoare, conform preferinţelor beneficiarului.

Racheta X-65 CE are o greutate la lansare de 1.250 kg, lungimea totală de 6,4 m şi anvergura de 3,1 m. Capul de luptă perforant este în greutate de 410 kg. Propulsia este asigurată de un motor turboreactor, care permite realizarea unei viteze de croazieră de 0,48-0,77 Mach. Lansarea se poate face de la o înălţime de câţiva metri faţă de suprafaţa mării şi până la 12.000 m, platforma de lansare putând avea viteza proprie cuprinsă între 540 şi 1.050 km/h,

În timp ce varianta strategică AS-15 are o rază de acţiune de aproximativ 2.500 km, racheta X-65 CE poate ajunge până la 250-280 km, funcţie de înălţime de lansare. Imediat după lansare, racheta se stabilizează la altitudinea de croazieră cuprinsă între 40 şi 110 m, zborul fiind controlat de un sistem inerţial. La o distanţă prestabilită faţă de poziţia aproximativă a ţintei, racheta se ridică la înălţime mai mare şi pune în funcţiune radiolocatorul de căutare activă; imediat ce identifică ţinta şi realizează angajarea ei, racheta X-65 CE revine în zborul la joasă înălţime şi declanşează faza finală de atac, care include şi efectuarea unor manevre de derutare, în plan orizontal şi vertical.

Racheta antinavă X-15 C

Noua rachetă X-15 C este o variantă antinavă a rachetei hipersonice aer-sol RKV-500 B, destinată iniţial ca purtător de încărcătură nucleară în cadrul unui sistem de apărare A.A. Varianta de bază, AS-16 KICKBACK, este similară rachetei americane AGM-69 SRAM, atât din punct de vedere tehnic, cât şi operaţional. Racheta X-15 C a fost prezentată ca fiind încă în faza de dezvoltare, reprezentanţii biroului Raduga afirmând că sunt în căutarea unor parteneri străini sau a unor eventuali cumpărători, care să acorde sprijin financiar şi/sau mijloace tehnice pentru dezvoltarea completă în comun a noii rachete. Aceste afirmaţii nu dovedesc însă blocarea programului de dezvoltare al F.M.M. ruse din motive financiare şi nici inexistenţa unui interes oficial în domeniu.

Acceptând că racheta X-15 C a fost concepută iniţial să răspundă unei cerinţe naţionale, aceasta a fost cel mai probabil, înlocuirea vechilor modele AS-4 KITCHEN şi AS-6 KINGFISH din dotarea bombardierului T-22 M al aviaţiei F.M.M. Noua armă este compatibilă, de asemenea, cu lansatoarele de la bordul bombardierelor Tu-160 şi Tu-95 MS şi este de presupus că poate fi transportată şi de avionul Su-27 K/Su 27 I B. Racheta X-65 C este destinată angajării ţintelor de suprafaţă de dimensiuni medii (crucişătoare, distrugătoare, petroliere, nave de transport), capul său de luptă, perforant, în greutate de 150 kg fiind potrivit acestui scop.

Racheta are o greutate la lansare de 1.200 kg, lungimea totală de 4,78 m, diametrul corpului de 0,455 mm şi anvergura suprafeţelor de comandă de 0,92 m.

Caracteristica tehnică şi operaţională cea mai importantă a rachetei X-15 C o reprezintă viteza sa de atac extrem de înaltă. Racheta, propulsată de un motor cu combustibil solid, poate fi lansată dintr-un avion aflat în zbor la o înălţime cuprinsă între 300 şi 22.000 m. Imediat după lansare, racheta urcă până la 40.000 m sub comanda unui sistem inerţial, după atingerea altitudinii maxime de zbor intrând în acţiune radiolocatorul activ de căutare. Imediat ce a descoperit şi angajat ţinta, racheta intră în picaj şi accelerează până la viteza Mach 5 – o viteză care face foarte problematică interceptarea sa. Principiul operaţional, aşa cum a fost prezentat de specialiştii biroului Raduga, necesită dezvoltarea unei coafe balistice transparente la radiaţia electromagnetică a radiolocatorului care să poată rezista la încălzirea produsă de viteza Mach 5.

Raza maximă de acţiune este cuprinsă între 40 şi 150 km, funcţie de altitudinea de lansare. Raza de acţiune practică depinde de tipul ţintei, fiind de aproximativ 100 km împotriva unui distrugător şi de peste 60 km împotriva unei nave rapide de patrulare.

Racheta antinavă X-35

Botezată HARPOONSKI în presa de specialitate şi cunoscută sub denumirea de cod NATO SS-N-25, X-35 este o rachetă antinavă dezvoltată prin cooperare internaţională. Sistemul a fost realizat iniţial în cadrul unui program mixt, împreună cu RDG şi a devenit operaţional la bordul vedetelor rapide din clasa SASSNITZ ale F.M.M. est-germane. Ulterior, F.M.M. sovietice au intenţionat să utilizeze racheta pentru modernizarea câtorva clase de nave de diferite tipuri, dar programele respective par a fi fost abandonate; racheta X-35 este oferită totuşi ca armament standard pentru multe vedete rapide şi corvete purtătoare de rachete, prezentate la export.

Aşa cum a şi fost “botezată”, racheta X-35 este foarte asemănătoare cu cea americană HARPOON, atât din punct de vedere al proiectului cât şi al caracteristicilor. Ea este o armă subsonică (300 m/s), propulsată de un motor turboreactor (pentru faza de accelerare iniţială este adăugată o rachetă auxiliară de start, cu combustibil solid), cu traiectoria de zbor la rasul valurilor (înălţimea cuprinsă între 3 şi 5 m, funcţie de starea mării) şi cu raza de acţiune practică de 130 km. Dirijarea se face printr-un sistem inerţial standard pentru faza zborului de croazieră şi cu un radiolocator activ pentru porţiunea finală, de atac, a traiectoriei. Greutatea la lansare este de 600 kg (incluzând şi capul de luptă perforant/incendiar/prefragmentat în greutate de 145 kg), lungimea totală 4,4 m (fără racheta auxiliară de start), iar diametrul corpului de 420 mm.

În plus faţă de varianta de bază navă-navă, racheta X-35 a început să fie oferită şi în varianta pentru apărarea de coastă (dispusă pe un autocamion 8×8), precum şi în două variante diferite aer-navă (cu rachetă auxiliară de start pentru elicopter şi fără aceasta pentru avioane cu aripi fixe). Ulterior, racheta X-35 a devenit compatibilă cu câteva tipuri de avioane, incluzând avioanele de vânătoare MIG-21 şi MIG-29, precum şi cu elicopterele ambarcate Ka 27/Ka 28 şi se aşteaptă să intre efectiv în dotare în 1994.

Racheta antinavă X-31 A

Racheta X-31 A a fost dezvoltată de biroul Zvedzva ca variantă aer-navă, derivată din racheta antiradiolocaţie X-31 P (cunoscută sub denumirea de cod NATO AS-17 KRIPTON). Stadiul actual al programului nu este cunoscut clar, deşi pare a fi fost lansat ca răspuns la o cerere operaţională naţională.

Racheta X-31 A este foarte asemănătoare sistemului antinavă franco-german, atât din punct de vedere dimensional (greutatea la lansare = 650 kg, lungimea = 4,7 m, diametrul corpului = 360 mm), cât şi al caracteristicilor tehnico-operaţionale (sistem de propulsie integrat rachetă/turboreactor, dirijare inerţială, pentru porţiunea de croazieră a traiectoriei şi cu radiolocator activ pentru porţiunea finală). Racheta rusească este mult mai rapidă (Mach 3,5 faţă de Mach 2,2-2,5) are o rază de acţiune cuprinsă între 50 şi 70 km (funcţie de altitudinea de lansare), putând fi lansată de la înălţimi de 50 m, până la 15.000 m. Despre capul de luptă, în greutate de 140-150 kg, se afirmă că poate fi utilizat ca şi cel al rachetei X-35.

Specialiştii au prezentat racheta X-31 A ca fiind compatibilă cu avioanele MIG-27, MIG-29, Su-27 M, Su-27 K, Su-27 I B şi Yak-141.

 

Concluzii

Datele prezentate mai sus nu reprezintă un adevărat raport asupra rachetelor antinavă ruseşti, aflate în dotare sau în curs de dezvoltare. La expoziţia din Abu Dhabi a fost făcută cunoscută şi extraordinara rachetă ALFA pentru apărarea de coastă (sol-navă), aflată în prezent în proces de dezvoltare în cadrul biroului de proiectare Novator. Este vorba despre o rachetă în două trepte: prima treaptă este o rachetă de croazieră purtătoare subsonică (220-240 m/s), propulsată de un motor turboreactor, cu raza de acţiune de aproximativ 200 km; la distanţa de aproximativ 20 km faţă de poziţia estimată a ţintei, aceasta lansează cea de a doua treaptă, o rachetă supersonică (700 m/s), propulsată de motor rachetă, care parcurge ultima parte, de atac, a traiectoriei.

Racheta ALFA pare a fi o variantă a rachetei strategice de croazieră, aer-sol (probabil AS-19 KOALA), care a început să fie dezvoltată în intenţia de a înlocui racheta AS-15 şi al cărui program se pare că a fost abandonat. Nu este ilogică ideea că vor exista, de asemenea, variante aer-navă şi navă-navă ale rachetei ALFA, dar nu se ştie încă nimic despre acestea.

Pe baza datelor analizate mai sus se pot face o serie de consideraţii. Prima dintre acestea ar fi aceea că proiectanţii ruşi beneficiază aparent de o superioritate tehnologică totală în domeniul propulsiei rachetelor tactice, în special în privinţa sistemelor integrate motor rachetă/turboreactor. Caracteristicile cinemtice ale unei serii de astfel de arme, cum ar fi 3M-80, X-15 C şi X-31 A vor putea fi atinse în Occident numai într-un viitor vag. Dar sistemele elctronice par a fi mai bune în Vest.

De asemenea, aceste caracteristici cinematice au un impact nefavorabil major asupra eficacităţii sistemelor navale occidentale de apărare antirachetă, prezente şi viitoare. Spre exemplu, un consorţiu de firme vest-europene a făcut cunoscut oficial că viitorul sistem de apărare antirachetă SAAM (apreciat că va deveni operaţional în 1998, la bordul portavionului francez CHARLES DE GAULLE) va fi capabil să angajeze efectiv rachete care zboară la rasul valurilor cu viteza de până la Mach 2,5 şi să scufunde rachete cu viteza de până la Mach 3,5. Dacă datele prezentate de ruşi sunt corecte, atunci sistemul SAAM – care se va naşte peste câţiva ani – va fi eficient numai parţial împotriva rachetei X-31 A şi nu va fi capabil să intercepteze racheta X-15 C (care s-ar putea să nu devină operaţională niciodată), dar nici măcar pe 3M-80, aflată deja în dotare din 1980. Mai mult decât atât, presupunând că toate sistemele navale de apărare apropiată, bazate pe tunuri, cum ar fi PHALANX sau GOALKEEPER, reuşesc să descopere racheta la distanţa bătăii lor eficace maxime, un simplu calcul demonstrează că numărul de lovituri pe care le pot trimite aceste sisteme împotriva rachetei, înainte ca aceasta să lovească nava, este înfricoşător de redus.

Military Technology, Olanda, vol.17, nr.4, apr. 1993